De vorbă cu bunul-simț (partea a doua)

O durere din ce în ce mai apăsătoare se cuibărește în sufletele tinerilor ortodocși. Discutând cu ei despre relațiile lor cu alți membri ai bisericii din care fac parte, am constatat că se plâng adesea de inconsistența acestora. Mai precis, spun ei: Cum putem să relaționăm cu ceilalți tineri din biserică, dacă organizarea ei liturgică împiedică acest lucru?

Pe scurt:

O prietenă mi-a mărturisit că îi este foarte greu să se apropie de un băiat pe care îl văzuse în biserică, deși acesta o privise de câteva ori. Ea la fel, și așa mai departe din privire-n privire, până când melopeea lor afectivă a luat sfârșit odată cu finele slujbei și deschiderea porților la ieșire. Fată fiind, i-a fost rușine să-l abordeze în curtea bisericii, mai ales că ieșise din sfântul lăcaș după ce avusese loc o liturghie și, prin urmare, avea o sensibilitate mărită pentru cele, să le zicem, spirituale, lucru ce evident o stânjenea: „Adică cum?... Ies de la slujbă și... țop! în brațele lui? Nu se poate”.

O înțeleg foarte bine, cum tot la fel de bine îl înțeleg și pe băiat, care are dreptul să aibă reținerile lui când vine vorba să agațe o fată. Asta după ce, cu câteva minute înainte, fusese martorul răstignirii lui Hristos și a încercării Sale de a ne descotorosi de păcate, învrednicindu-ne de gustarea corpului Său dătător de viață – una nouă, care nu se lasă amăgită de frumusețea acestei existențe trecătoare, fie ea cu fustă sau fără.

Cred că înțelegeți ce vreau să spun, dacă ați simțit pe propria piele astfel de întâmplări care v-au lăsat un gust amar, ce s-a prelins până-n coșul pieptului, acolo unde, nu de mult, fusese o inimă care bătuse în ritmul fugos al unui timp liturgic ce s-a risipit. Și e normal să se întâmple așa, de vreme ce nu toți putem să-L iubim pe Dumnezeu cu o inimă egală, în rațiunile ei, cu cea a unui Antonie cel mare, Dionisie Areopagitul sau Ioan Botezătorul, deși fiecare dintre noi, cu iubirile și neiubirile sale, poate să guste din harul mântuirii, împins de o poftă pe care doar Domnul o poate califica drept bună sau nebună. Orice om are nedesăvârșirile sale cunoscute „în parte” (1 Cor. 13, 9) care, doar raportate la o Rațiune Supremă, pot să-și depășească inadecvarea în spațiul sacru – prin mila Logosului, Ce ne cunoaște îndeaproape, prin întrupare.

Dar nu numai această problemă, cea a relaționării dintre sexe pentru o cauză nobilă (căsătoria) are de pierdut de pe urma greșitei gestionări a resurselor umane (că să mă exprim politically correct) din cadrul lăcașului de cult, ci înseși relațiile interumane dintre tinerii ortodocși și, implicit, dintre toți participanții la viața socială din afara lăcașului de cult, o viață care, în viziunea unor teologi de marcă, ar trebui să se lase înrâurită de cea eclezială, după cum bine spunea cineva, referindu-se la aspectul acesta simbiotic: „o extindere a liturghiei în afara pereților bisericii văzute, până la zidurile celei nevăzute, chemându-i pe cei de sus să se alăture celor de jos”. Însăși respirația Bisericii (centrifugă, din liturghie spre lumea de afară și centripetă, din lume înspre taina liturghiei) are de pierdut din cauza neghiobiei (de la vlădică până la opincă) în ceea ce privește transformarea timpului extraeclezial într-unul benefic menținerii noastre în același duh de unitate, pe care îl tot invocăm la fiecare slujbă.

Cât de greu ne este, să reinstaurăm, de exemplu (mânați de același duh creștinesc al primelor veacuri), modelele de iubire socială, întâlnirile frățești sau agapele, care nu sunt nimic altceva decât niște continuări ale timpului eclezial? Pentru că toți simțim o nevoie imperioasă de a ne cunoaște între noi. Și când văd că nu se realizează acest lucru, abia mă abțin să nu-i critic pe cei pe care Dumnezeu i-a pus călăuze ale despătimirii noastre, fie ei episcopi, preoți, diaconi sau simpli oameni care fac parte (cu sau fără voia noastră) din consiliile bisericești.

Cu anevoie îmi este să privesc cum, după fiecare slujbă, zecile de persoane prezente la actul sacru al convorbirii divino-umane (sau cum frumos spune Sfântul Isaac Sirul despre rugăciune, la timpul prielnic pentru sfințenie) își văd de drumul lor, cu gândul la masa de duminică sau la orice altceva, împinși din spate (sau trași din față) de teama de a comunica cu cei cu care, cu câteva clipe înainte, L-au mărturisit pe Hristos – El Cap al corpului Bisericii, ei organe ale aceluiași corp (mădulare unii altora – Ef. 4, 25), declarându-se părți angrenate într-o interdependență, ridicată la rangul de taină.

Aceeași prietenă, ofuscată pe bună dreptate de tâmpeala ortodoxă, a făcut o comparație între tineretul nostru (lipsit de o axă de valori în jurul căreia să-și închege viața) și cel neoprotestant, care (deși rătăcit și lipsit de substanță, nu-i așa, dragi ortodocși?) are un sistem eclezial al cărui timp de rugăciune și de părtășie cu frații este bine determinat și administrat.

Au seri pentru tineret, au programe de catehizare atât pentru copii, cât și pentru adulți și au locurile lor unde se întâlnesc pentru diverse discuții și activități de tot felul. Au un simț aparte (educat prin diverse metode), sănătos, practic, ce privește atât interrelaționarea generațiilor actuale îmbisericite, cât și a viitorimii ce se vrea așijderea. Și asta, ținând cont de toate greșelile de care au fost și sunt acuzați.

Dar iată-i! Tinerii lor se căsătoresc la vârste fragede (dacă ne gândim la media de vârstă a celor care se căsătoresc astăzi), au din ce în ce mai mulți copii, au școli particulare cu profil creștin, organizează tabere în cadrul cărora au loc dezbateri pe teme religioase și acțiuni în masă pe diverse subiecte ce țin de lumea socioculturală etc. Au ceva ce nouă ne lipsește. Numiți-l praxis, numiți-o roadă a credinței, incursiune în mundanul cotidian sau curajul mărturisirii, dar nu uitați de el. Căci acel ceva pe care ei îl au, iar noi nu-l avem, va fi martor la apropiata judecată a activităților noastre pro sau contra aceluiași duh, carele toate le plinește.

Nici nu mă mir că unii dintre tinerii Bisericii creștine ortodoxe dezertează din oastea Domnului nostru, pentru a sluji în oastea altuia (zicem noi), doar pentru că acolo au simțit ei că pot să-și manifeste (corp și suflet) dragostea ce I-o poartă, o dragoste ce nu se lasă convinsă de palavrele teologizate ale unei Biserici ce nu și-a mai spus cuvântul de multă vreme. (Asta dacă am înțeles deja că Dumnezeu își întrupează cuvintele, adică le materializează).

Dar dacă tot am pomenit de critica la adresa celor care ar trebui să ne îndrume pe calea împărătească, voi aminti în treacăt despre o conferință organizată de A.S.C.O.R. Arad, la care, pe o temă fierbinte în Biserica de astăzi, invitatul serii, PS-ul Nicodim al Severinului și al Strehaiei a ținut o cuvântare (ce i-a aparținut în proporție de 10%), o cuvântare legată de viața de familie, de căsătorie și de tineri, fapt care a constituit încă o dovadă în favoarea neprelucrării mesajului divino-uman (despre care se tot debitează în mediile teologice), mesaj care nu este tradus corect și nu servește unicului său scop, și anume să fie accesibil oamenilor de pretutindeni, dar îndeosebi celor care se lovesc de aceste necunoscute intitulate Tineri, Căsătorie și Familie, deci o problemă colectivă ce i-a cam luat maul Biserici (doar dacă vorbim de perioada dintre ultima jumătate a secolului XX și zilele noastre).

După ce s-a scuzat (spunând că nu este vrednic să țină o prelegere despre viața de familie, despre tineri și despre căsătorie, deoarece el nu are o familie ca noi toți, cei din sală, de vreme ce este monah, cu toate că s-a folosit de scrierile unui alt episcop, monah deopotrivă, cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur) a început (cu o dicție suspectă și cu bruște stopări de frază ce trădau o necunoaștere a textelor pe care le avea în față) să citească o seamă de cuvinte ce aparțin unui secol IV decontextualizat și inabordabil pentru o mentalitate postmodernă.

Din cele două boxe negre (ce se-ncadrau perfect în atmosfera sălii festive a Facultății de Maxime Teologice) ieșeau, rând pe rând, fraze atipice de genul: Tinerii ar face bine să se căsătorească pe la 14-15 ani, oricum, cât mai devreme..., Femeia trebuie să fie vistiernicul familiei..., să dea cu sapa, să facă mâncare, să spele... Băiatul să nu se uite la frumusețea exterioară a femeii..., și tot felul de fraze care l-au descalificat pe mădularul de seamă al Bisericii, parte pentru incapacitatea sa de a adapta discursurile unui Părinte al Bisericii de secol IV la anii izbăvirii noastre, parte pentru că nu și-a citit textele înainte. (Sau poate că avea probleme cu vederea. Cine știe?)

Iar acestea sunt doar un mod de a spune că a venit nepregătit, fiindcă am fost neplăcut surprins și de neinspirata alegere a textelor. După cum se știe, Sfântul Ioan Hrisostom, prin scrierile sale, a adus un elogiu fecioriei, nicidecum căsătoriei, urmând, printre altele, cuvintelor duhovnicescului Pavel: „cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine face” – 1 Cor. 7, 38. Dacă alegerea textelor ar fi aparținut unui neica nimeni, aș fi înțeles și aș fi trecut peste, dar aceasta a fost rezultatul strădaniei unui om al Bisericii (care, colac peste pupăză, studiază Patrologia). Așa că...

Să mai adaug la acestea aplauzele asurzitoare de la sfârșitul conferinței, măgulitoarele cuvinte ale prezentatorului ascorist referitoare la vorbele de duh ale invitatului, anunțarea orei până la care episcopul ar fi putut să rămână, și anume ora 8, conferința începând în jurul orei 6, precum și alte câteva neajunsuri ale acestei întâlniri frățești?

Se știe că cei care frecventează astfel de evenimente se amăgesc mereu cu fel de fel de cuvântări reducționiste, mai mult sau mai puțin asemănătoare celei expuse de părintele Nicodim, cuvântări ce nu fac altceva decât să-i mențină în starea laodiceeană în care se află și-n care se complac, cu zâmbetul pe buze. Ei cred că sunt pe drumul cel bun și au nevoie doar de câteva confirmări ocazionale – conferințele de genul acesta.

Dar cuvintele lui Iisus: „că n-am venit să-i chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși” – Mt. 9, 13, cui le lăsăm? Ei, pentru aceștia din urmă aș fi vrut să aud un sfat care să le fie, într-adevăr, de-un real folos. Am cerut prea mult?

       

P.S. Să nu uit!

Intrând pe site-ul A.S.C.O.R. Arad am găsit pe prima pagină următorul fragment ce aparține părintelui Dumitru Stăniloae:

„Dacă mi s-ar cere să trimit un mesaj îndeosebi unei singure categorii sociale, l-aș trimite tinerilor, ca să pornească mai departe de unde am ajuns, printr-o îndelungă experiență, la vârsta mea, ca să nu mai piardă timpul ce le stă înainte, încercând să caute drumul cel adevărat. Cuvântul de sfătuire pe care sunt înclinat să-l dau în urma întregii mele experiențe de viață ar fi: Alipiți-vă cu toată credința adevărului lui Hristos și siliți-vă să sporiți din unirea cu El într-o nesfârșită înnobilare, prin asemănarea cu El, Care fiind Dumnezeu și întrupându-Se pentru veci ca Om, a ridicat la suprema înălțime umanitatea Sa și o va înălța și pe a noastră, ajutându-ne să creștem în iubirea Lui și a semenilor noștri”.

Nu pot decât să deschid una dintre cărțile părintelui Stăniloae și să citesc: „Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede și eu, și crezând voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu. Semenul meu trebuie să creadă tare ca să mă învie și pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă silesc să cred în el ca să pot învia și să devin un credincios adânc dacă vreau să salvez la rândul meu pe alții”.

Voi ați găsit un astfel de om în care să credeți?

(Foto © flickr.com, Khiem Vang)