Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

23.

Mă rugam și mi-a venit să întreb: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți? Bine. Dar trecând peste complexitatea lui ca pe mine însumi, oare Dumnezeu ne-a iubit sau ne iubește ca pe sine însuși? Dacă da, înseamnă că noi (celor care ni se cere) suntem niște minihristoși (după har), gata (oricând) să ne dăruim celorlalți (minihristoși), așa cum El s-a dăruit, în zilele lui Ponțiu Pilat, întregii omeniri. Doar că El era (și este) mare și tare, iară noi, simple creaturi ce se țin de mână mai mult din groaza de a nu muri singure, decât din fiorul de a se prăpădi pentru propășirea altora.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

22.

În vreme ce ascultam o înregistrare cu părintele Constantin Galeriu: „Și iartă nouă datoriile noastre, precum și noi am iertat datornicilor noștri” (Matei 6, 12)

 

Să ne condiționeze Dumnezeu? Așa cum noi am iertat celor care ne-au fost datori, la fel să ierți și Tu datoriile noastre? Dacă noi – puțin, și Tu – puțin? Dacă noi – mult, și Tu – mult? Dacă noi am iertat doar cu gura, iar în suflet ioc, tot așa și Tu? Prin aceste cuvinte nu ne arătăm noi drepți (fiindcă am făcut ceea ce trebuia), și, -n realitate, nici n-am început să iertăm? Să fie cuvintele Mântuitorului o chemare la smerenie? Să ni le vâre pe gât pentru că știe că nu putem mai mult? Și, tocmai fiindcă nu putem mai mult, se mulțumește El cu atâta? Dar noi ce simțim când, dând din aripi ca s-atingem firmamentul, vedem că, asemenea gâștelor domestice, n-am ajuns nici măcar în vârful căpițelor de fân?

Înțeleg că aceste vorbe sunt cheia rugăciunii domnești și că prin ele se face o oarecare cernere a candidaților la izbăvire, dar de ce e nevoie de o cernere? N-ar fi fost mai simplu să ne ierte, indiferent de cum iertat-am noi pre alții? Și să zicem că vom ajunge să facem întocmai și ni se va da să fim în Duh și-n Adevăr – ne vom mai putea considera îndreptățiți să revendicăm ceea ce-am cerut până atunci (adică iertarea datoriilor), când ne vom vedea făptura viciată, lutul din care am fost creați, noroiul plin de sânge dintre degete? Nu ne întoarcem astfel la o anumită învățătură a Bisericii care spune că suntem din cale-afară de păcătoși, nevrednici pentru acest „paradis terestru”, fiind nevoiți să ne denigrăm existența, dacă vrem ca la sfârșitul periplului pământesc să punem mâna pe un petic de nor din Împărăția Sfintei Treimi?

În caz că Biserica are dreptate, de ce vrea Dumnezeu să fim ca El (chit că suntem vai ș’amar de capu’ nost’), căci precum Dânsul ne iartă..., așa și noi să iertăm...? Se joacă Preaînaltul cu noi sau cineva ne-a tâlcuit greșit voia Lui?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

21.

Mă spălam pe dinți și mi-am adus aminte de cuvintele părintelui Savatie Baștovoi. Interviurile Radio Reîntregirea. Convorbirea îmi parvenise (piratată, pe CD) prin mijlocirea unui amic din județul Alba: „Cel mai mare dar al nostru este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc, care să ne nască în duh”.

Păi dacă-i așa, suntem pierduți în proporție de 80%. Să-mi spună cineva unde aș putea găsi un om care să mă „fete” și pe mine (fi’ndcă părintele vorbea despre duhul lui Hristos) în spiritul Lui? Unul care (întocmai ca vântul) să sufle unde-o vrea, iară noi (pentru că așa am fost concepuți) să auzim ce are de spus, dar să nu știm de unde vine și încotro o să se ducă (Ioan 3, 8). Și să nu-mi ziceți că-i întâlnim la tot pasul și că e nevoie doar de puțintică nădejde, fiindcă e cât se poate de departe de autenticul situațiilor cu care mă confrunt zilnic.

Adeseori ne forțăm să credem că ei sunt vocea lui Dumnezeu, ceea ce neagă realitatea „indiscutabilă” a faptelor. Tot așa, foarte bine, putem să ne încredințăm mântuirea oricărui individ convenabil, care „își dă girul” pentru sufletele noastre. Dar lucrul acesta nu schimbă adevărul despre ei, și anume că sunt o plăsmuire a intelectului (a sufletului?) ahtiat după all-inclusive-urile cerești (despre care am auzit fel și fel de povești ce n-au fost scrise sub ochii noștri), și suntem siguri că-s acolo și ne așteaptă.

Tot ieromonahul Baștovoi mai spune (nu-mi amintesc unde): că nu trebuie să ne transformăm duhovnicii în guru, ci să facem ascultare (de aceștia), însă cu smerenie.

Cuvintele lui sunt puse pe repeat de mintea-mi care vrea să ajungă la acea stare și, paralel, are grijă ca niciun strop din pasta mentolată pe care-o plimb în gură să nu-mi cadă pe tricou. Că e posibil ca sacerdoții (în special cei cărora ne spovedim) să cadă în păcat – tot ce se poate. Că dacă-mi murdăresc bluza, mai rămâne atâta apă pe pământ cât e nevoie să o spăl cu Dero și pe urmă s-o clătesc – categoric. Și atunci ce e de făcut?

Aparent, lucrurile ar trebui lăsate în bătaia vântului. Numai că omul prin care trece această suflare pe toate le judecă (deși el nu e judecat de niciunul) – 1 Corinteni 2, 15, și sunt obligat să întreb: Unde sunt drepții și căile lor ce strălucesc în același fel ca lumina, și care merg înainte și luminează (în întunericul vieții, n. m.) până la ivirea zilei? – (Proverbele, 4, 18, Septuaginta). Iar în caz că le-am găsit, nu-i la mintea cocoșului că atari persoane pot fi și ridicate în slava cerului, și afundate în mățăraia infernului, căci ele tot una bună o să știe și-o să urmeze – calea lui Dumnezeu? Așa că, să o lăsăm mai moale cu pericolul ispitirii reverendului întru cele înșelătoare, fiindcă n-are a face cu ceea ce aparține unui om duhovnicesc. Pentru că a fi în duhul Domnului înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, a avea mintea Lui – (1 Corinteni 2, 16). Și, conform drumului din cărămizi galbene al deducției, suntem nevoiți să ne întoarcem la prima variantă: Să lăsăm totul în plata duhului.

Așadar, să nu ne mai codim atâta când vine vorba să-i cumpărăm un veștmânt nou clericului, de ziua lui, să nu mai șovăim în a-i spune că are dreptate, dacă ceea ce-a zis a fost just, doar pentru că trebuie să avem grijă să nu-i dăm întâietate în fața tuturor celorlalți, din teama de a-l face să cadă în (mereu prezenta) slavă deșartă etc. Și viceversa: când dulapul îi este burdușit cu odăjdii, când câștigă cât doi-trei muncitori la un loc..., în cazul unei maculări târzii a etichetei sale de om infailibil – să nu pregetăm în a-i corecta inexactitățile. Și asta, pentru că Ioan 18, 22-23 și 1 Corinteni 11, 19 sunt valabile pentru toată lumea. Nimeni nu poate fi scutit de la alegerea grâului din neghină. Posibil, în plurivalența unor debili mintal; numai Dumnezeu știe cum să echilibreze balanța discernerii.

Sunt sigur că pentru unii expresiile Vorbește preotul... și Să nu-l contrazici pe părintele! sunt elementele lor verbale cele mai de preț. Doar că aceștia sunt cei care se smintesc cu ușurință când balonul de sticlă al becului se sfarmă sub talpa gingașă a păstorului. Dacă a greși e ceva normal pentru fiecare dintre noi (fie sfințenia starea de normalitate la care ni se cere să ajungem), ei nu intenționează să priceapă chestiunea aceasta și pictează o ditamai aurora boreală de jur împrejurul unei sutane. O imagine ce n-o să se dizolve câtă vreme ei vor avea grijă să o țină bine-nrămată. Mâine-poimâine o să caște gura și la lecțiile de balet, pe care (inexplicabil, dar cât se poate de realizabil) preacucernicul părinte le va preda (cu crucea la piept) de la amvon.

N-o fi dracul atât de negru pe cât se crede, dar nici părintele duhovnic atât de deștept.

 

(grecescul pneúma traduce ebraicul rûach, care, în ambele cazuri, înseamnă atât vânt, adiere, suflare, cât și duh, spirit și putere vitală.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

20.

„Pe tine, cea într-adevăr Născătoare de Dumnezeu, te mărim”

 

În versiunea revizuită și comentată de B. V. Anania a Noului Testament din ’95 găsesc o notă interesantă la versetul 25 al capitolului 1 din evanghelia după Matei: „Și nu a cunoscut-o (el, Iosif) până ce ea (Maria) L-a născut pe Fiul ei. Și I-au pus Acestuia numele Iisus”.

 

Redau nota:

 

„În limbajul biblic: a cunoaște (o femeie): a avea legături trupești (cu ea). Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S-a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt). Textul de față nu atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, așa cum ea reiese din restul Evangheliilor și din tradiția Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-prepoziție héos ꞊ până, până ce, până când, are și semnificația de continuitate, perpetuitate (Bailly). Verbul care o precede, ouk eginosken ꞊ n-a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original la imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acțiune care nu se termină, care nu are un capăt. Compară pe héos de aici cu cel din 2 Rg 6, 23: [Micol] «n-a avut copii până în ziua morții ei»; Ps 109, 1: «Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale»; Mt 28, 20: «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului»; Lc 2, 37: [Prorocița Ana] «văduvă până la optzeci și patru de ani». În toate cazurile, héos nu semnifică un capăt al acțiunii sau situației care-l angajează (că adică Micol ar fi avut copii după moarte, că Fiul n-ar mai fi șezut de-a dreapta Tatălui după înfrângerea vrăjmașilor, că Iisus n-ar mai fi cu apostolii după sfârșitul veacului, că Prorocița Ana s-ar fi recăsătorit după vârsta de 84 de ani), de unde rezultă fără echivoc că textul de față nu implică o legătură maritală între Iosif și Maria, nici înainte și nici după nașterea lui Iisus”.

Un alt pasaj delicat – din care diverse forțe creștin-protestante (și nu numai) încearcă să scoată ceea ce nu există (că, de vreme ce Moise a scos apă din piatră seacă, ei de ce n-ar face o minune?) – este cel din capitolul 2 din evanghelia după Ioan: „Și Iisus i-a zis: Ce ne privește, femeie, pe Mine și pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit” (In 2, 4).

Pentru a înțelege mai bine ceea ce vreau să spun, redau traducerea lui D. Cornilescu: „Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul»”. Din replica pe care o aplică Fiul lui Dumnezeu mamei Sale ar trebui să reiasă distanța de nedepășit dintre cei doi și (-n aplauzele fraților și surorilor de pretutindeni, care n-au de ce să ceară sprijinul unei simple femei, unui subiect dispensabil după utilizare, unui mijloc prin care Mai-Marele Cerurilor și-a atins scopul) atitudinea de respingere necondiționată pe care suntem obligați să o avem față de așa-zisul cult al sfinților și-ndeosebi (Haideți, să vă aud cum scrâșniți din dinți!) al Născătoarei de... (Să vă aud!) Dumnezeu. Nimic mai fals, după cum reiese tot din versiunea lui Anania.

E drept, literal s-ar traduce prin: „Ce este mie și ție?”, care – citez din comentariu – este un „semitism frecvent atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, întrebare care, de obicei, întâmpină o intervenție inoportună. În cazul de față, ea e motivată prin sintagma următoare: «Ceasul Meu încă n-a venit»”. Cât despre cuvântul femeie, aruncat parcă din vârful limbii, citim că este o „adresare aparent ireverențioasă a unui fiu față de mama sa, dar familiară în limbaj ebraic. Iisus o folosește intenționat atât aici, cât și, mai târziu, pe cruce (In 19, 26) ca o rezonanță a textului din Fc 3, 15-20, dar cu semnificație duhovnicească; așa cum femeia Eva devine «mama tuturor celor vii», femeia Maria – «Eva cea nouă» – devine mama lui Mesia și, prin El, a tuturor viilor din împărăția lui Dumnezeu. Semnificația e atestată de faptul că Iisus (precum cel dintâi fiu din parabola celor doi fii, din Matei 21, 28-32, n. m.) ascultă rugămintea mamei Sale de a-Și începe aici și acum lungul șir al minunilor care-I adeveresc dumnezeirea”. Unde mai pui că într-o traducere, să spunem, la fel de liberă ca cea de mai sus, fragmentul din Ioan 2, 4 se poate traduce și prin: „Femeie, ce are de-a face asta (sau ăsta, lucrul acesta, faptul că nuntașii nu mai aveau vin) cu noi?”

În concluzie, putem să stăm liniștiți. Iisus n-a pocnit-o verbal pe cea a cărei feciorii și nașteri mai presus de cuvânt (împreună cu Patimile Domnului) au rămas ascunse prințului acestei lumi (Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul Evanghelistului Ioan și a Sfântului Apostol Petru), pe cea care a născut credința și bucuria (Sfântul Justin Martirul și Filosoful), pe cea care – spre deosebire de Eva, care a fugit de glasul Părintelui – a alergat la Dumnezeu (Tertulian), pe cea care a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii (Sfântul Irineu de Lyon), pe cea pe care Clement Alexandrinul, ca mulți alții, o numește Biserică.

Nici vorbă de așa ceva. El a făcut ceea ce trebuia să se facă, pentru ca oile să se separe de capre.