„Pe Tine Te rugăm, cu dărnicie
Fă ca mintea să nu știe,
De rănile adânci ce-s date,
De-nșelăciunile-n suflet purtate.”
Ambrozie al Mediolanului, Imnuri
– Despre Fecioare
Ieșind din biserică, discutasem
cu părintele, simțindu-mă despovărat. Soarele împrăștiase norii ce se bolovăniseră
pe crângul cerului. Ciorile croncăneau în largul lor.
Din neatenție mă izbesc de sora F. Nici ea cu ochii-n patru, nici eu cu reflexe
optime.
─ Ce faci frate! Nu vezi? cu privirea aidoma cărbunilor incandescenți, iar
buzele-i rotunjite ca gura unui borcănaș de iaurt, dornică să i-o astup cu dosul
palmei, ș-apoi s-o pun capră, doar că nu știa cum să mi-o zică. Una dintre vestalele
isterice ale templului. Patologică de-a binelea. Noi, băieții, o porecliserăm Țicnita.
─ Oh, scuză-mă, scuză-mă! Nu te-am... – văzând-o că deja se-nfierbântă.
─ Păi uită-te! Data viitoare...
─ Stai liniștită. N-o să fie o data
viitoare.
Ea – mai să cadă din picioare, deși se prăbușise pe interior – a încercat să-și
ascundă reacția, strângându-și compulsiv baticul sub bărbie. Se uita la mine ca
broasca la yală, lăsând impresia c-ar vrea, cu tot dinadinsul, să mă scuipe-n
frunte. Un gest previzibil. Se afla într-o cursă de șoareci (ea, guzganca
guzganilor, despuiată de aparențe) și trebuia să scape neșifonată.
I-am dat pace și m-am dus să șprehănesc nițel cu Gicu, care, c-o mână-n șold
și cu cealaltă pe capătul ciuntit al cozii de greblă, se spetea cu gazonul paraclisului.
Nu dădea semne să crească, procesul fiind facilitat de enoriașii lui Sulă Verde,
nestingheriți, cu apucături tradiționalist-gregare, ce pășeau pe pământul
proaspăt afânat, de parcă morții mamii lor l-ar fi însămânțat cu iarbă și l-ar
fi udat cu furtunul, transformând peluza într-o parcelă bătătorită, bună de
jucat miuța.
─ Uite-i și p-ăștia... Fraților, aveți cărare pavată!
─ Și ochelari de cal – imposibil să m-abțin; erau prea nesimțiți.
─ N-ai cu cine, bă.
─ Niște needucați, niște imbec...
─ Ăleu! Să nu te-audă măicuțâțele, că te notează-n catastif, și la revedere,
însurătoare!
─ Dar cine dracu’ le ia de muieri?
─ Las’ că găsești tu una mai răsărită.
─ Poate la baptiști sau la penticostali.
─ Alea-s trase la indigo.
─ Ei, na! Ai fost să vorbești cu ele?
─ Odinioară mergeam pe-acolo, în adunarea lor. Zici că toate au evadat de
la balamuc.
─ C-a’ noastre or fi mai breze...
După juma de oră, când eram pe punctul de-a intra în biserică, fiindcă-mi
uitasem umbrela, am zărit-o – Bibelou de porțelan – îngenunchiată în fața
duhovnicului. Artist anonim.
Blagosora cică se spovedea. Cuminte, inocentă – elevă favorită a dirigintelui
–, își rânjea gingiile în timp ce asculta povețele și-și divulga „dedesubturile”,
în stilu-i manipulativ, propice oricărui triunghi amoros: ea, sinele ei și Brad Pitt. Cu părul prins într-o coadă
de ponei, ce pesemne că nu putea fi supusă de năframa-i de mătase, gâdila cu ea
tălpile idealului ei masculin, țintuit de cruce, pe creasta din mijlocul
iconostasului. Trișa cu un aer profan ambianța christomorfă a lăcașului, iar prințișorul
cu sutană nici că sesiza mârșăvia. Ba chiar o încuviința. Amândoi profitau de
„statutul” lor, făcând abstracție de omnisciența divină. Nu luau nimic în
serios. Taina mărturisirii părea o șaradă: afară e vopsit gardul, înăuntru
leopardul. Ghici, ciupercă, ce-i? Am plecat înjurând.
Deasupra mea, firmamentul sângeriu se prăvălea odată cu bila solară ce
doborâse popicele luminiscente ale chindiei. M-am îndreptat spre magazinul Padiș.
Credeam că o să găsesc salam la reducere. Aveau doar parizer. Ciorile își încetaseră
boceala.
