...biografia noastră cea
cotidiană nu ne-o da astăzi. E ora mesei. O tipă cu
batistă la gură se strecoară și întreabă: „Mămăliguță cu brânză măcinată, tocană
de legume sau farfurie unică?” Mă apropii de căruciorul cu bunătăți să văd cum
arată. Cealaltă fată, tunsă scurt, tatuată pe brațe, chip de porcușor, antebrațe
solide, își ascute vocea și mi se adresează amenințător că nu e voie să vin așa
de-aproape: „De ce crezi că purtăm noi hainele astea?” Că vă place să vă îmbrăcați
în nailon, evident.
Nursa apare la ore fixe. „E timpul să vă luați tratamentul”, și-i toarnă
lui don Giovanni o pulbere de coral în conserva de mere pisate, 100% italiene:
„Uite așa se face!” Probabil ca să știu data viitoare și să-i administrez eu
praful de stele.
Alaltăieri era lucid, azi e în lumea lui Fred & Barney. Cu siguranță
i-au mărit porția. Voia să plece acasă,
deși abia dacă se putea răsuci. Trăgea cu ambele mâini de triunghiul de plastic
ce stă spânzurat deasupra capului său, din diverse motive: ca să se-ajute
singur când nu e nimeni în preajmă, să tresalte de spaimă când se trezește din
somn, să creadă că-i un obiect casnic și să-l confuzioneze și mai tare.
Îmi cere să-l duc la veceu. Îi e rușine să facă în pat. Încerc să-l temperez, îi spun că e legat la un tub, că
poate să se pișe-n voie. Și cu lipsa mare la fel. „Aveți scutec, vine sora, vă
spală, vi-l schimbă și totul va fi în regulă”. Se uită la furtunașul străveziu
prin care i se scurge urina. Dacă n-ar fi fost sedat ca un animal, l-ar fi
durut literalmente în pulă. Cu degetul covrig, îl trece ca printr-un inel, în
sus și-n jos, în sus și-n jos, p-ormă îi dă drumul, iar bula de aer alunecă mai
departe.
Viața are și ea suișuri și coborâșuri. Ieri, camaradul lui de salon n-a
fost în stare să se hrănească singur. De aia suntem atât de mulți: avem nevoie
de cineva care să ne greșească doza.
