Jurnal 2018 (3)

 

...biografia noastră cea cotidiană nu ne-o da astăzi. E ora mesei. O tipă cu batistă la gură se strecoară și întreabă: „Mămăliguță cu brânză măcinată, tocană de legume sau farfurie unică?” Mă apropii de căruciorul cu bunătăți să văd cum arată. Cealaltă fată, tunsă scurt, tatuată pe brațe, chip de porcușor, antebrațe solide, își ascute vocea și mi se adresează amenințător că nu e voie să vin așa de-aproape: „De ce crezi că purtăm noi hainele astea?” Că vă place să vă îmbrăcați în nailon, evident.

Nursa apare la ore fixe. „E timpul să vă luați tratamentul”, și-i toarnă lui don Giovanni o pulbere de coral în conserva de mere pisate, 100% italiene: „Uite așa se face!” Probabil ca să știu data viitoare și să-i administrez eu praful de stele.

Alaltăieri era lucid, azi e în lumea lui Fred & Barney. Cu siguranță i-au mărit porția. Voia să plece acasă, deși abia dacă se putea răsuci. Trăgea cu ambele mâini de triunghiul de plastic ce stă spânzurat deasupra capului său, din diverse motive: ca să se-ajute singur când nu e nimeni în preajmă, să tresalte de spaimă când se trezește din somn, să creadă că-i un obiect casnic și să-l confuzioneze și mai tare.

Îmi cere să-l duc la veceu. Îi e rușine să facă în pat. Încerc să-l temperez, îi spun că e legat la un tub, că poate să se pișe-n voie. Și cu lipsa mare la fel. „Aveți scutec, vine sora, vă spală, vi-l schimbă și totul va fi în regulă”. Se uită la furtunașul străveziu prin care i se scurge urina. Dacă n-ar fi fost sedat ca un animal, l-ar fi durut literalmente în pulă. Cu degetul covrig, îl trece ca printr-un inel, în sus și-n jos, în sus și-n jos, p-ormă îi dă drumul, iar bula de aer alunecă mai departe.

Viața are și ea suișuri și coborâșuri. Ieri, camaradul lui de salon n-a fost în stare să se hrănească singur. De aia suntem atât de mulți: avem nevoie de cineva care să ne greșească doza.

Jurnal 2018 (2)

Cine n-are părinți, să nu-și cumpere. Același lazaret, aceeași miasmă de embriogeneză. Pe Rai Sport, Slovenia-Belgia, volei masculin. Companionul de salon se grăbește la toaletă. Prea târziu: face în scutec, îl scapă pe jos și mânjește gresia. „Am murdărit tot”. Intră duduia care le aduce păpica. Îi explic situația. Plus c-ar fi fost necesar un pampers curat. Probabil că Giovanni făcuse și el așijderea, numai că nu i se dezlipise de la brâu. Mobilizat la pat, treaba-i mai simplă.

Din camera alăturată, sunete stridente și un țiuit adânc ies prin porii zidurilor, dând de știre că un semen de-al nostru are o criză. Un bărbat de vârsta a doua stă în ușă și își șterge pleoapele. După câteva minute o femeie cu poșetă din piele maro îi ia locul. Giovanni o solicită: „Domnișoara frumoasă!... Domnișoara roșcată!...” Îi zic s-o lase-n pace, că e măritată. El: „Eh! Doar n-o ating...”

Apare infirmiera-șefă, cu stetoscopul atârnat de gât (sau poate că-i doctoriță), și le potrivește medicația. Intuiția îmi spune că-i româncă, întrucât, deși observă că mi se-mpleticește limba când intenționez să rostesc ceva în italiană, se zgâiește la mine cu ochii ei de olteancă prăjită la solar și așteaptă să reformulez. Dacă s-ar auzi așa cum o aud eu, n-ar mai fi atât de plină de sine. (Vai, nu cumva să afle colegii că e stranieră! Mergi fă d-aci! Se simte de la o poștă.) Bătrânul o complimentează. Ea surâde. Însă când nu vrei să-ți pierzi una dintre cele mai bine plătite joburi din societatea asta mediocră, execuți orice grimasă fără să cugeți prea mult.

De dincolo, sunetele încetează. Rusoaica badantă, ce trebuia să se ocupe de babă, dispare și ea. Doar mirozna de căcat e cea care persistă.

Jurnal 2018 (1)

 Toate zilele sunt identice, aceeași cantitate de veridicitate contrafăcută, rotindu-se letargic în cafeaua dimineții. Gunoierii au lăsat tomberoanele în drum, mâțele vecinilor ți-au speriat canarii din colivie, nu mai poți să dormi cu geamul deschis, mănânci ce găsești prin frigider și pleci. Ghereta cu ziare are grilajul tras, mă duc să văd unde oprește autobuzul și mă întorc. Vânzătoarea îmi zâmbește, tastează ceva și-mi înmânează ceea ce-mi treb’e. Pe raftul de sus zace, de-a-ndoaselea, o culegere de texte nietzscheene, traducere nouă, supracopertă, 3 euro bucata, cât un bilet extraurban. Până la destinație sunt obligat să compostez două. Dar când moartea bate la ușă, nu mai contează distanța. Și cine s-ar fi gândit că un bar cu sonorizare impecabilă s-ar armoniza cu parterul acestei clădiri?

Policlinica San Marco din Mestre, de un verde sălbatic, pe care doar Bacovia ar fi reușit să vi-l zugrăvească. Aflu că pacientul suferă din dragoste. Bănuind însă că sintagma vă insuflă altceva decât semnificația ei pură, rectific, spunând că e șontorog, a slăbit 20 de kile în ultimele două săptămâni (40, în ultimul an), fiindcă (de tot atâta timp) nevasta lui care-a răposat (el neștiind asta) fusese internată în aceeași incintă și nu a dat semne de întremare.

21:48, s-a trezit și o strigă pe nume: „Ana? Unde e Ana, soția mea?”

E acasă, moșule. Ia și culcă-te! Și ca un vlăstar rahitic, fertilizat cu apă, glucoză și vitamine, își ridică ascultător lințoliul până-n bărbie și oftează. El nu-i ca ceilalți, nu țipă la tine când se cufurește pe el. Din contră, vrea să meargă la gabinet ca să nu te supună la lucruri necuviincioase. Apăs butonul de alertă, sosește infirmiera. Zice că după ce termină de schimbat nu-ș’ ce hominian o să vină fata, căci taman acum a ajuns la serviciu. Fata nu apare. Peste-un sfert de oră o văd cu straița pe umăr, luându-și la revedere de la colegi. O chem iarăși pe prima domnișoară. Aici toate-s domnișoare.

„Hai, întoarce-l!”, și-i trece un deget pe marginea scutecului. Trage spre ea, se uită: „N-a făcut nimic”. Moșneagul: „Cred că s-a enervat”.

Între televizorul color și șipca orizontală (din lemn sau imitație, fixată-n perete ca să nu-l zgârie când sunt aduse și scoase paturile), Christosul de pe cruce ne privește cu coada ochiului, jenat de lumina crudă a cilindrului cu neon, ce-a rămas aprinsă ca să pot scrie. Deși e mult spus a scrie. Ca să nu ațipesc.

Dar ce nu înfăptuiește omul pentru 100 de euroi pe noapte? Cei din blocurile de vizavi nu câștigă atât. Feciorii sau fiica bătrânului de care am grijă, posibil. Însă ei nu-s aici.

22:30, a adormit din nou. Vecinului de salon i s-a activat misericordia și nu mai sforăie. Cu toții încercăm să ne căim și să fim mai generoși înainte de Marea Întâlnire.

(Foto © flickr.com, Tim Knifton)

TIMES NEW ROMAN gen (6)

 

Auzind că orașul lor trece în scenariul roșu, sute de pensionari arădeni se pregătesc să întâmpine Armata Roșie

Ultimele zile ale lunii octombrie au adunat sute de vârstnici pe străzile Aradului. Nemaiținând cont de prevederile legale actuale, privind circumstanțele alarmante, și anume creșterea numărului de persoane infectate și refuzul unor opozanți ai regimului liberal de-a purta mască facială, bătrânii arădeni au ieșit să-i primească în urale pe vitejii soldați ruși. Cu buchete de flori în mână sau pachete de țigări, cetățenii bătrâiori ai urbei noastre au împânzit trotuarele Bulevardului Revoluției și-ale drumurilor adiacente doar ca să fie martorii celei de-a doua intrări triumfale a vajnicilor luptători pentru eliberarea patriei. 

Nostalgia evenimentelor din urmă cu șaptej’ de ani a prevalat față de restricțiile dictate de autoritățile locale în cârdășie cu cele guvernamentale, astfel că foștii peceriști s-au proțăpit pe marginea arterelor centrale pentru a aduce – copii tembeli – omagiul cuvenit trupelor terestre ale Uniunii Sovietice. În așteptarea tancurilor grele, a tanchetelor fabricate la Odessa și a obuzierelor vintage, pensionarii, luați prin surprindere de vestea nemaipomenită, s-au mobilizitat ca-n vremea tinereții și, spărgând pușculița, au cumpărat cele de trebuință unei parade ca la carte. Cu gândul să se năpustească asupra militarilor în termen, ca să le sărute căștile și paturile puștilor, au început să aplaude frenetic și să arboreze pancarte cu mesajul: „Trăiască Mareșalul Stalin, Genialul Comandant...!” Iar în frunte cu administratorii de bloc și activiștii de partid de odinioară, și-au ridicat pumnii spre cer în semn de victorie. 

Cântecul marțial al unui toboșar plutea prin aer. Vedeau, înfipt în cabina unui camion cu remorcă, drapelul purpuriu al unui batalion de infanterie și deslușeau vuietul inconfundabil de șenile. Zvonul că maestrul Dan Puric va conferenția la Filarmonică, ținând monologuri interminabile despre identitatea românească și sufletul slav, le-a făcut pe babete să aibă din nou menstruație, iar pe moșnegi să-și dorească o lovitură de stat și reapariția ziarului Scînteia. Consilierii PSD au salutat inițiativa pensionarilor și întreprind deja demersurile necesare pentru amenajarea unei estrade retro și unor standuri cu mici și bere în Parcul Reconcilierii. „Fi’ndcă așa place la lume”, a declarat un personaj controversat, dar cu o influență notabilă, din conducerea municipiului.

 

asceze involuntare. fragment (6)

 

tocmai ce m-am întors din oraș: invitația unui fost coleg

de serviciu hardcore edm party

pentru prima oară în satul acesta uitat de dumnezeu

angerfist dj mad dog și alte porecle menite să-ți spună

din prima cu ce se mănâncă genul acesta de muzică

pentru unii un subgen dar pe ăsta îl doare-n pulă

până la 4:00 dimineața. cui nu-i convine să stea afară

după trei sferturi de oră aș fi plătit triplu pentru zece

minute de pauză

 

unul care fumase iarbă în olanda a dedus stând în fața

unei oglinzi că murise

și-apoi a înviat

iar acum simte că totul are o altă valoare pentru el

ce să mai piardă din pariul cu viața?

 

zice că vrea să plece-n perú și nu știu cine-l oprește

ceva legat de-o călătorie de purificare

un vraci bun (sau unul rău)

și de o băutură diuretico-diareico-vomitivă

ce te-ajută să-ți cunoști profunzimile să-ți găsești rostul

să te vindeci

iar de ar fi să moară pe-acolo asta e. cu toții o mierlim

când ne sună ceasul

 

i-am spus c-aș vrea să plec la mănăstire i-am citat ceva

din sfinții părinți

spune că simte exact ceea ce simt și eu și se bucură

că am luat această decizie

nu mă-ndoiesc vreo clipă de ceea ce zice

ne despărțim cu o strângere de mână și c-o ezitare:

ce va fi?

 

un alt individ ce-o să meargă împleticit spre casă

dar el măcar știe încotro se-ndreaptă.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

 70.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

27. Î: Putem mânca pește în zilele de miercuri și vineri? R: În zilele de miercuri și vineri pravilele Sfinților Părinți interzic peștele, iar în cele din timpul posturilor mari interzic și untdelemnul. Dar, oare, toți respectă acest lucru? Ce răspuns vom da lui Dumnezeu pentru toată această neglijență? Numai pocăința și smerenia ne dau nădejde în a dobândi mila lui Dumnezeu – Sfântul Macarie de la Optina.

În primul rând, posturile nu se țin deopotrivă nici de mireni, nici de călugări. Fiecare are sau își caută modalitatea propice de-a se abține de la alimentele de dulce în zilele respective; fiecare cu neputințele lui. Și nici nu putem brusca paralelismul celor două forme de viețuire – cea laică și cea monahicească. Unul este traiul îngerilor în trup, altul cel al spiritelor secularizate. Unde mai punem că pe lângă beteșugurile inerente naturii umane, ce ne scutesc de la ajunare, se adaugă și alte pricini, „ca de exemplu faptul că cineva ar călători sau s-ar afla în împrejurări de forță majoră în care nu se poate posti” (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe).

Știm însă că doctrina socială a Bisericii se bazează, în procente covârșitoare, pe rânduielile izvorâte din practica monahală (devenită, peste veacuri, datină universal valabilă) și că laicatul, oricât de băgat în seamă pare să fie de către forurile ecleziale, n-a avut niciodată multe cuvinte de spus în elaborarea acesteia. „Faptul că toți [scriitorii și părinții bisericești ale căror texte fac referiri la teme sociale], direct sau indirect, au venit în contact cu experiența monastică percepută ca un mod de a trăi credința creștină cât mai radical și integral, are o pondere proprie în considerațiile cu caracter social ale autorilor noștri... Monahismul cu spiritualitatea sa de condiviziune frățească totală, de renunțare la lume, de sacrificii voluntare, de comportamente la limita rațiunii și măsurii, materializează un ideal de viață greu practicabil în interiorul marilor comunități creștine. Nu e de mirare că, din cauza caracterului său provocator, produce și reacții negative din partea păgână, dar și din partea unor creștini. În el însă deschiderea eshatologică rămâne mai vie decât la creștinii obișnuiți. Acest sentiment eshatologic menține vie ideea radicalității urmării lui Hristos în detrimentul «veacului»... Cum se împacă în ei [episcopii monahi ca Vasile, Hrisostom, Teodoret etc.] cele două tendințe opuse din punct de vedere ideologic ai căror reprezentanți sunt?... Răspunsul la acest aparent conflict e găsit de acești autori în afirmarea a două măsuri sau trepte ale existenței creștine, unde fidelitatea față de urmarea lui Hristos nu exclude o altă cale posibilă de mântuire (nu de desăvârșire!) prin practicarea milosteniei și prin folosirea moderată a bunurilor pământești. Relația dintre cele două căi e aceeași care există între bun și mai bun, între remediu și sănătate..., între a fi drept și a fi desăvârșit” (Luigi Padovese, apud Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii). Și tocmai fiindcă desăvârșirea întru abstinență nu e pentru oricine, se cuvine o diferențiere legiferată între bucatele unora (sau cantitatea lor) și merindele altora. Că varianta Întreabă-ți duhovnicul nu-i satisfăcătoare.

 

28. Î: Asupra căror oameni trebuie să ne oprim cu gândul? R: Sfinții Părinți ne învață să nu ne oprim cu gândul nostru la acei oameni care ocupă o poziție mai bună decât noi (care trăiesc mai bine), ci la aceia care se află într-o situație mai neplăcută decât noi. Primul lucru ne duce la cârtire sau la invidie, iar ultimul ne determină să fim mulțumiți de starea noastră.

Un alt sofism ieftin. Și într-un caz și în celălalt Dumnezeu e părtinitor. Într-un univers christocentric – în care Divinitatea lucrează atât din interior, cât și din exterior pentru propășirea lui și, implicit, a locuitorilor săi – nu au cum să existe cele două categorii de cetățeni. Pornind de la statutul celui care are: Nu i se pune un nod în gât când vede că alții, plăsmuiți din același aluat, sunt mai dezavantajați decât el? Dar reflectând el așa... (Cum de îngăduie Dumnezeu ca unii să n-aibă nici minimele resurse de subzistență? – circumstanță de-a dreptul deprimantă), nu-l ultragiază oare pe Copoiul Celest? Păi vedeți! Acuma știți de ce sunteți obligați să vă puneți mereu în pielea celor defavorizați și nicidecum în cojocul celor înstăriți. Pentru că cei care (teoretic) stau la cioace cu Stăpânul Cerului și-al Pământului sau meditează la aleanul planetei albastre nu îndrăznesc să-L interogheze la sânge, purtându-se cu El așa cum te porți c-o femeie gravidă: îi faci toate nazurile, ca să nu piardă sarcina. Poate că-l iau ei la refec pe Doamne-Doamne (după vreo ispită capitală), însă o fac metaforic. Cum și viața lor tot metaforic și-o trăiesc. Iar din experiența lor (aservită aristocrației cerești) ne împărtășesc și nouă.

 

29. Î: Care este semnul venirii lui antihrist? R: Sfântul Atanasie cel Mare spune că unul dintre semnele venirii, care se apropie, a lui antihrist va fi trecerea ocârmuirii bisericești din mâinile arhipăstorilor în mâinile demnitarilor laici – Sfântul Ambrozie de la Optina.

Nu vă rămâne decât să citiți istoriile primelor secole creștine că să constatați subordonarea ierarhilor față de sceptrul regal. Căci uneori, pentru a-și impune opiniile dogmatice, aceștia solicitau sprijinul Coroanei în soluționarea democratică a litigiilor dintre diferitele partide bisericești, iar alteori, pur și simplu, căutau să și le impună cu forța, chiar dacă asta însemna moartea ereticilor, adică a celor care nu agreau filosofia lor. Așadar, Potrivnicul ar fi trebuit să fi fost întronizat de mult.

 

30. Î: Putem crede că necredincioșii buni la suflet sau mahomedanii se mântuiesc? R: Este greșit să credem și să spunem că oamenii buni, care se află printre mahomedani și necredincioși, se mântuiesc, adică intră în comuniune cu Dumnezeu. Biserica întotdeauna a recunoscut că există numai un singur mijloc de mântuire – Răscumpărătorul, Mântuitorul – Sfântul Ignatie Briancianinov.

Doar că Biserica suntem toți, nu o seamă de decidenți politici, care, nu doar că au statornicit ideologia unei religii, au și edictat o serie de anateme menite atât să descurajeze pe oricine cutează să adauge sau să scoată ceva din Protocoalele Sfintelor Sinoade, cât și să ostracizeze pe cei care deja s-au încumetat.

Trebuie amintit că în Antichitate, în politeismul caracteristic acelei perioade, creștinii erau practicanții unui cult nou, ce nu admitea concesii de niciun fel. Altfel spus, erau intoleranți față de orice altă confesiune. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, erau Trei Ipostasuri Divine ce constituiau și împărtășeau o unică Dumnezeire (o găselniță tezistă, ce înlătura închinarea la mai mulți zei „falși”, dar în același timp prezerva cinstirea unuia singur, alcătuit – ironia sorții – din Trei Zei „reali”), o Dumnezeire ce avea destule în comun cu Dumnezeul intransigent al evreilor: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit... Să nu te închini lor și nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos/zelos, Cel ce întoarce asupra copiilor, până la a treia și-a patra generație, păcatele/eșecurile părinților ce Mă urăsc” – Ieșirea 20, 3-5.

Adăugând și faptul că finalul Evangheliei după Marcu (evanghelie care a stat la baza scrierilor lui Matei și-ale lui Luca) nu-i aparține lui Marcu (deci nici versetul 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”), ne putem face o idee despre cât de toxică (cu cât mai nefondată, cu atât mai turbată) e credința fanaticilor.

„Autenticitatea ultimelor douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu a fost pusă la îndoială pe motive textuale, deoarece câteva dintre cele mai vechi și mai demne de crezare manuscrise le omit în întregime” (Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament).

„Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise grecești și din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu și Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele grecești pe care ei le cunoscuseră. (...) Vocabularul și stilul textului din Mc 16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. (...) Pentru credința creștină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare și autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biserică întotdeauna drept text inspirat și canonic” (Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament).

 

31. Î: Este folositoare comunicarea deasă cu diferiți oameni? R: Nu trebuie să avem legături fără chibzuință pentru a nu suferi vreun rău din diferitele discuții primejdioase. La fel întunecă sufletul și convorbirea tainică cu gândurile – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Nu știu cât de util poate să fie dialogul cu ceilalți – cu toate că privați de această metodă de aflare a adevărului (acest fel de-a trăi, specific nouă, oamenilor), ne-am desființa: „Deși fiecare persoană are în sine toată ființa umană, fiecare trăiește întreaga ființă umană în relație cu altele, sau și-o actualizează în relație cu altele. (...) Relația unei persoane cu alte persoane e necesară. (...) Este [faptul de a fi] al unei persoane este important pentru că este un el, ca existență conștientă de mine, că știe sau poate ști de mine ca eu. (...) Tu și el înseamnă un răspuns în raport cu eu, cu care mă indic pe mine. Acest răspuns nu mi-l pot da pietrele, plantele, animalele. Și, într-o astfel de singurătate, sunt lipsit de deplina existență, sau în mod sigur de intensitatea existenței. Când încerc să nu-i mai am pe ceilalți ca tu sau ca el... eu însumi slăbesc în existență, sau o pierd. Poate într-un eu care s-a obișnuit să nu mai aibă deloc un tu, stă iadul, extrema împuținare a existenței” (Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă) –, însă tăcerea îndelungată și tentativa de-a ne suprima gimnastica mintala neagă unul dintre postulatele Creștinismului: Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în caz că Dumnezeu reprezintă Știința Absolută, Gnoza Galactică, Omnisciența ș.a.m.d., este imposibil ca omul să oglindească Muțenia și Obnubilarea.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

69.

 

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8)

 

Ce a simțit Simon Petru când a rostit acestea? Trecând peste înaintevederea Învățătorului și peste cantitatea enormă de pește prins (fapte inimaginabile – Stupoare! – pentru niște pescari, probabil analfabeți, din Galileea), care a fost factorul decisiv ce l-a impulsionat să cadă la genunchii lui Iisus și să spună ceea ce-a spus?

Mereu căutăm motivele din spatele motivelor, pretextul din spatele textului, la fel cum suntem preocupați să aflăm chipul din îndărătul măștii – voia lui Dumnezeu în toate sau opțiunile noastre, indiferent de repercusiuni. Existență obiectivă sau Aparență.

Dar dacă roada după care se cunoaște pomul (Matei 12, 33) e singura noastră cheie spre abisul sufletului, unica tangență (horribile dictu, precară și vinovată de stereotipii de analiză) cu profunzimile eului? Dacă niciodată n-o să putem afirma răspicat ce reprezintă în esența lor obiectele, acțiunile și persoanele care ne înconjoară?

Plecăm de la ipoteza că vom scoate la iveală rațiunile (logoi) sădite de Ziditor, prin actul creației, în întreaga materie, însă, contrar așteptărilor (căci valoarea lor structurală lasă de dorit, dezvăluind o lume haotică), validitatea acestora e susținută de ceea ce-a rămas în urma concretizării lor, în urma fenomenelor vizibile, în urma tangibilului. Declarăm sus și tare că noi știm de ce a făcut Dumnezeu ceea ce-a făcut când s-a gândit că trebuie să facă ceva, dar nu suntem capabili să depistăm o cale amiabilă între mi-e foame și e zi de post. La final, moartea ne va ghilotina și corpurile și rațiunile, iar noaptea se va rostogoli din nou peste ținutul creștinătății.

Dacă ceea ce suntem este  e x a c t  ceea ce suntem?