70.
1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare
27. Î: Putem mânca pește în zilele de
miercuri și vineri? R: În zilele de
miercuri și vineri pravilele Sfinților Părinți interzic peștele, iar în cele din timpul posturilor mari
interzic și untdelemnul. Dar, oare, toți respectă acest lucru? Ce
răspuns vom da lui Dumnezeu pentru toată această neglijență? Numai pocăința și smerenia ne dau nădejde în
a dobândi mila lui Dumnezeu – Sfântul Macarie de la Optina.
În primul rând, posturile nu se țin deopotrivă nici de mireni, nici de călugări.
Fiecare are sau își caută modalitatea propice de-a se abține de la alimentele
de dulce în zilele respective; fiecare cu neputințele lui. Și nici nu putem
brusca paralelismul celor două forme de viețuire – cea laică și cea monahicească.
Unul este traiul îngerilor în trup,
altul cel al spiritelor secularizate.
Unde mai punem că pe lângă beteșugurile inerente naturii umane, ce ne scutesc
de la ajunare, se adaugă și alte pricini, „ca de exemplu faptul că cineva ar călători
sau s-ar afla în împrejurări de forță majoră în care nu se poate posti” (Ioan
N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe).
Știm însă că doctrina socială a Bisericii se bazează, în procente covârșitoare,
pe rânduielile izvorâte din practica monahală (devenită, peste veacuri, datină universal valabilă) și că
laicatul, oricât de băgat în seamă pare să fie de către forurile ecleziale, n-a
avut niciodată multe cuvinte de spus în elaborarea acesteia. „Faptul că toți [scriitorii
și părinții bisericești ale căror texte fac referiri la teme sociale], direct
sau indirect, au venit în contact cu experiența monastică percepută ca un mod
de a trăi credința creștină cât mai radical și integral, are o pondere proprie în
considerațiile cu caracter social ale autorilor noștri... Monahismul cu
spiritualitatea sa de condiviziune frățească totală, de renunțare la lume, de
sacrificii voluntare, de comportamente la limita rațiunii și măsurii,
materializează un ideal de viață greu practicabil în interiorul marilor comunități
creștine. Nu e de mirare că, din cauza caracterului său provocator, produce și
reacții negative din partea păgână, dar și din partea unor creștini. În el însă
deschiderea eshatologică rămâne mai vie decât la creștinii obișnuiți. Acest
sentiment eshatologic menține vie ideea radicalității urmării lui Hristos în
detrimentul «veacului»... Cum se împacă în ei [episcopii monahi ca Vasile,
Hrisostom, Teodoret etc.] cele două tendințe opuse din punct de vedere
ideologic ai căror reprezentanți sunt?... Răspunsul la acest aparent conflict e
găsit de acești autori în afirmarea a două măsuri
sau trepte ale existenței creștine,
unde fidelitatea față de urmarea lui
Hristos nu exclude o altă cale posibilă de mântuire (nu de desăvârșire!) prin
practicarea milosteniei și prin
folosirea moderată a bunurilor pământești. Relația dintre cele două căi e aceeași
care există între bun și mai bun, între remediu și sănătate..., între a fi
drept și a fi desăvârșit” (Luigi Padovese, apud Ioan I. Ică jr și Germano
Marani, Gândirea socială a Bisericii).
Și tocmai fiindcă desăvârșirea întru abstinență nu e pentru oricine, se cuvine
o diferențiere legiferată între
bucatele unora (sau cantitatea lor) și merindele altora. Că varianta Întreabă-ți duhovnicul nu-i satisfăcătoare.
28. Î: Asupra căror oameni trebuie să
ne oprim cu gândul? R: Sfinții Părinți
ne învață să nu ne oprim cu gândul nostru la acei oameni care ocupă o poziție
mai bună decât noi (care trăiesc mai
bine), ci la aceia care se află într-o
situație mai neplăcută decât noi. Primul
lucru ne duce la cârtire sau la invidie, iar ultimul ne determină să fim mulțumiți de starea noastră.
Un alt sofism ieftin. Și într-un caz și în celălalt Dumnezeu e părtinitor. Într-un
univers christocentric – în care Divinitatea lucrează atât din interior, cât și
din exterior pentru propășirea lui și, implicit, a locuitorilor săi – nu au cum
să existe cele două categorii de cetățeni. Pornind de la statutul celui care are:
Nu i se pune un nod în gât când vede că alții, plăsmuiți din același aluat, sunt
mai dezavantajați decât el? Dar reflectând el așa... (Cum de îngăduie Dumnezeu
ca unii să n-aibă nici minimele resurse de subzistență? – circumstanță de-a
dreptul deprimantă), nu-l ultragiază oare pe Copoiul Celest? Păi vedeți! Acuma știți
de ce sunteți obligați să vă puneți mereu în pielea celor defavorizați și nicidecum în cojocul celor înstăriți.
Pentru că cei care (teoretic) stau la cioace cu Stăpânul Cerului și-al Pământului
sau meditează la aleanul planetei albastre nu îndrăznesc să-L interogheze la sânge,
purtându-se cu El așa cum te porți c-o femeie gravidă: îi faci toate nazurile,
ca să nu piardă sarcina. Poate că-l iau
ei la refec pe Doamne-Doamne (după vreo ispită capitală), însă o fac metaforic.
Cum și viața lor tot metaforic și-o trăiesc. Iar din experiența lor (aservită
aristocrației cerești) ne împărtășesc și nouă.
29. Î: Care este semnul venirii lui
antihrist? R: Sfântul Atanasie cel
Mare spune că unul dintre semnele venirii, care se apropie, a lui
antihrist va fi trecerea ocârmuirii bisericești din mâinile arhipăstorilor în mâinile
demnitarilor laici – Sfântul Ambrozie de la Optina.
Nu vă rămâne decât să citiți istoriile primelor secole creștine că să
constatați subordonarea ierarhilor față de sceptrul regal. Căci uneori, pentru
a-și impune opiniile dogmatice, aceștia solicitau sprijinul Coroanei în soluționarea
democratică a litigiilor dintre
diferitele partide bisericești, iar alteori, pur și simplu, căutau să și le
impună cu forța, chiar dacă asta însemna
moartea ereticilor, adică a celor care nu agreau filosofia lor. Așadar, Potrivnicul ar fi trebuit să fi fost întronizat
de mult.
30. Î: Putem crede că necredincioșii
buni la suflet sau mahomedanii se mântuiesc? R: Este greșit să credem și să spunem că oamenii buni, care se află printre mahomedani și
necredincioși, se mântuiesc, adică intră în comuniune cu Dumnezeu. Biserica întotdeauna a recunoscut că există
numai un singur mijloc de mântuire – Răscumpărătorul,
Mântuitorul – Sfântul Ignatie
Briancianinov.
Doar că Biserica suntem toți, nu
o seamă de decidenți politici, care, nu doar că au statornicit ideologia unei
religii, au și edictat o serie de anateme menite atât să descurajeze pe oricine
cutează să adauge sau să scoată ceva din Protocoalele Sfintelor Sinoade, cât și
să ostracizeze pe cei care deja s-au încumetat.
Trebuie amintit că în Antichitate, în politeismul caracteristic acelei
perioade, creștinii erau practicanții unui cult nou, ce nu admitea concesii de niciun fel. Altfel spus, erau
intoleranți față de orice altă confesiune. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și
Dumnezeu Duhul Sfânt, erau Trei Ipostasuri Divine ce constituiau și împărtășeau
o unică Dumnezeire (o găselniță tezistă, ce înlătura închinarea la mai mulți
zei „falși”, dar în același timp prezerva
cinstirea unuia singur, alcătuit – ironia sorții – din Trei Zei „reali”), o Dumnezeire ce avea destule în
comun cu Dumnezeul intransigent al evreilor: „Să nu ai alți dumnezei în afară
de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit... Să nu te închini lor și nici să le slujești;
că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos/zelos, Cel ce întoarce
asupra copiilor, până la a treia și-a patra generație, păcatele/eșecurile părinților
ce Mă urăsc” – Ieșirea 20, 3-5.
Adăugând și faptul că finalul Evangheliei după Marcu (evanghelie care a
stat la baza scrierilor lui Matei și-ale lui Luca) nu-i aparține lui Marcu
(deci nici versetul 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel
ce nu va crede se va osândi”), ne putem face o idee despre cât de toxică (cu cât
mai nefondată, cu atât mai turbată) e credința fanaticilor.
„Autenticitatea ultimelor douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu a
fost pusă la îndoială pe motive textuale, deoarece câteva dintre cele mai vechi
și mai demne de crezare manuscrise le omit în întregime” (Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament).
„Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise
grecești și din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu și
Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele
grecești pe care ei le cunoscuseră. (...) Vocabularul și stilul textului din Mc
16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna lui Marcu.
(...) Pentru credința creștină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare și
autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de
Biserică întotdeauna drept text inspirat și canonic” (Vasile Mihoc, Daniel
Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul
Noului Testament).
31. Î: Este folositoare comunicarea
deasă cu diferiți oameni? R: Nu
trebuie să avem legături fără chibzuință pentru a nu suferi vreun rău din
diferitele discuții primejdioase. La
fel întunecă sufletul și convorbirea tainică cu gândurile – Sfântul Teofan
Zăvorâtul.
Nu știu cât de util poate să fie dialogul cu ceilalți – cu toate că privați de această metodă de aflare a adevărului (acest
fel de-a trăi, specific nouă, oamenilor), ne-am desființa: „Deși fiecare
persoană are în sine toată ființa umană, fiecare trăiește întreaga ființă umană
în relație cu altele, sau și-o actualizează în relație cu altele. (...) Relația
unei persoane cu alte persoane e necesară. (...) Este [faptul de a fi] al unei persoane este important pentru că
este un el, ca existență conștientă
de mine, că știe sau poate ști de mine ca eu.
(...) Tu și el înseamnă un răspuns în raport cu eu, cu care mă indic pe mine. Acest răspuns nu mi-l pot da
pietrele, plantele, animalele. Și, într-o astfel de singurătate, sunt lipsit de
deplina existență, sau în mod sigur de intensitatea existenței. Când încerc să
nu-i mai am pe ceilalți ca tu sau ca el... eu însumi slăbesc în existență,
sau o pierd. Poate într-un eu care s-a
obișnuit să nu mai aibă deloc un tu,
stă iadul, extrema împuținare a existenței” (Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă) –, însă tăcerea îndelungată și
tentativa de-a ne suprima gimnastica mintala neagă unul dintre postulatele Creștinismului:
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în caz că Dumnezeu reprezintă Știința
Absolută, Gnoza Galactică, Omnisciența ș.a.m.d., este imposibil ca omul să oglindească
Muțenia și Obnubilarea.
