Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una în care grijile dispar cu un aperitiv servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: un aprod bun de umilit, de stuchit, de suduit..., un roboțel remunerat pentru a se afla mereu la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la paroxism dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci? Așa-s copiii, să plonjeze și apoi să se-ntindă pe burtă, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre’ să-l vindece pe eventualul client, să facă ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindcă meseria i-o cere, Clientul nostru, Zeul nostru, ascultați-mă pân’ la capăt:

 

Intră farmazoana: tocuri înalte pe post de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, ea, plodul și soțul. Voia scarpe de primăvară. Ei pășteau bobocii. Văzându-mă liber, m-a abordat cu „Poți să vii să-mi arăți ceva?” I-am răspuns că Da, p u ț i n – replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea poantei. Nu și-n acest caz.

Ajunși în fața cutiilor, ...să-i procur o pereche de „toace” mărimea 38, m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Presimțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.

Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Însă am observat că „ăla mic al ei” târa după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla în proximitatea copilului), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și s-o recupereze.

Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână, s-a schimbat la față, tenul i-a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște. Sudalma ce se aglutina cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată (că doar aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR), oamenii îi aruncau ocheade de „admirație”, pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare, prețurile exorbitante, absența biștarilor, existența sa manelistică, un „Băga-ți-aș...” și-o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, îngăduite de casiera care, chicotind palid, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de tovarășa învățătoare – ce era să fac?

M-am retras și m-am așezat pe-un taburet. Nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

 

─ Auzi aici, amărâtul...! Cică la el în magazin..., interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

 

─ Sunt un reprezentant al acestei filiale. Problema dumneavoastră...?

 

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

 

─ Și când mă jigniți...

 

─ Bă, tu tre’ să vinzi!

 

 

Resemnat, m-am dus să beau apă.

Dosarele Psi

Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung și vopsit în roșu. Trei camere legate printr-un coridor înalt, peticit cu termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula mânjită cu tuș: Conf. Univ. Dr. Sparanghel Rodica, medicina muncii, Cod: 12..., o semnătură, data, anul curent și un titlu fantezist: Bilet de trimitere pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu publicul.

Actor de profesie, la mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară celor care merg la schi, voios când îs morocănos, zâmbăreț în plin acces de isterie, vrednic de jobul de-a plimba ursu’ de la un raft la altul, de la perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil, tachinează clienții, Trăiască politica comercianților de pretutindeni!, lasă-i să te umilească, dă-le și ce n-ai, nu chestiona prea mult, repetă placa, înghite gălușca, tu orium nu ripostezi, sus-jos, stânga-dreapta, cu palmele pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător... (chiar după șapte zile consecutive de calvar; în ultimele două am primit marfă și-am mutat, căsăpit de năduf, aproape întreaga sală) – aveam nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce urma să mi se efectueze, pentru calitatea nealterată a statutului de pantomim specializat în regiuni anatomice, apt pentru scena speculei, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură... ca la carte.

Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit spre panoul de pe zid, ca să identific numele medicului la care fusesem „repartizat”, cu un scop ascuns, dar dibuit în minutele ulterioare apăsării pe clanță, deschiderii ușii...:

 

─ Doamna doctor Onania Negrescu?

 

─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.

 

Vorbisem cu dânsa mai devreme. I-am întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat scaunul unde aveam să stau. Dintr-o încăpere alăturată, ieși o asistentă balșoaie, ce puse pe măsuță o fișă cu linii punctate, un pix... și un verb plesnit peste ureche: Completează!, apoi mă rugă să desenez, pe-o coală scoasă dintr-un sertar, un copăcel, un copac (...așa cum te pricepi), iar la sfârșit s-o anunț.

Am anunțat-o. Un arbore impozant și-o lună profilată prin talmeș-balmeșul ramurilor încețoșaseră hârtia A4, pândind la criticul de artă care n-a schițat o iotă, ci s-a repezit asupra peisajului de iarnă, ducându-l într-o cameră a cărei ușă mi se deschidea în spate, urmând să-l analizeze conform șabloanelor discursive, împrumutate din epoci vetuste.

Trântise ușa..., schimb de vorbe..., se redeschise, sosi doctorița ce plantă înaintea ochilor mei opt cartonașe cu expresiile faciale ale unor pacienți surprinși în stări emotive diferite: catatonici, epileptici, maniaci..., fiecare cu „păsărica” lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două care îmi erau „simpatice” și două pe care le consideram „antipatice”.

Cererea a fost îngânată de șase ori, până când, ofuscată că n-am selectat câteva reprezentări feminine, doctorița s-a ridicat și a plecat, acuzându-mă (în prea-inconștientul ei parțial) de misoginism. Io – imperturbabil.

Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față niște coli scrise la computer și un soi de rebus cu Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca ea să trăncănească (deși i-am ascultat „breful”) și m-am apucat de treabă. Între șaptezeci și o sută de întrebări: ...14. Tare mult cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de circumstanțele în care mă aflu (Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.

Am terminat. Ridic mâna, ...ca la școală. Asistenta se apropie, se apleacă... (mugurii ascunși sub dantela sutienului bombând halatul apretat) și își acoperă sânii generoși cu discreția cucoanelor avansate-n etate, rămase într-o inerție melancolică; apoi îmi înstrăinează fișele și-mi dă altele. Nu era musai să-mi repete.

Întrebările deveneau „intime”, unele chiar ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau imposibil dialogul dintre ciracul cu ciorne și medicul erudit: ...14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot să adorm imediat (Da/Nu). 52. De obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar serios, nu bășcălie.

Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu, și, chit că promenada m-a binedispus, burnița se strofocase să mă contrazică. De ce să mă întorc? Trebuia să trag de timp (scamator al tergiversărilor...), înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două megére habar n-aveau ce să facă să mă simt mai „confortabil”, veneau pe rând, ba-n stânga, ba-n dreapta, în vreme ce notam, ...doreau să m-atingă – singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și responsabilități.

După mâzgălirea ultimelor chestionare, am șters pixul de marginea bluzei, rostind cu satisfacție: „Isprăvitu-s-a”, știind cine urma să vină ca să le tălmăcească cu ajutorul foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu, după cum îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun. Doar că mi se cuvenea o pauză.

Am rămas cu spatele la camera în care avea loc procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu fața la perete, în lumina fluorescentă a lămpii și-n vâjâitul aparatului de aer condiționat. O fi fost gata...? Cert este c-a deschis ușa și mi-a zis s-o urmez.

Tanti pe canapea, eu pe fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur din cânepă sau iută, și cercetat cu privire la cele patru puncte „florentine” menționate-n formular, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.

Purta o fustă de poplin ce cuprindea coapsele zdravene și genunchi-i fini care s-ar fi văzut (pe creasta pulpelor... într-un ciorap subțire, culoare neutră...), dacă nu și-ar fi tras-o, din când în când, în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng (îl mișca rar), având grijă să nu cadă pradă scrutării și cugetelor mele:

 

─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține „subiectele” care vă încântă?

 

─ Cantitatea nu contează. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu fiecare secundă ce trece. Dar atâta timp cât mă fac fericit...

 

─ Ziceați că ați avut experiența unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut și-ați simțit o ființă nepământească pe care cei din jur n-au remarcat-o. Povestiți-mi...

 

─ Am simțit că m-apasă un demon crepuscular, ce-a luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în vreme ce picoteam. Da’ m-am trezit... Nu-i ceva grav.

 

─ Să revenim. Spuneți că sunteți „în-că-pă-țâ-nat”.

 

─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca tac-tu”.

 

─ Hmm... De ce credeți că, în general, persoanele superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?

 

─ Fi’ndcă așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să pricepeți, dintre degenerații continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum, dându-mi seama că am de-a face cu indivizi a căror faimă le deturnează intențiile și acțiunile, lăsându-i goi și rupți de realitate, mi-e silă de ei și refuz să-i compătimesc. Bașca, am renunțat și să le mai contest autoritatea. Îi miros de la o poștă... Dacă pentru distinșii dascăli doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu mă-ncred în judecata finală.

 

─ De-ge-ne... ce?

 

─ N-are importanță.

 

─ Mda, înțeleg. (...pe dracu’). Încă ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem... Să-mi fi scăpat...?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie că-s cei pe care i-ați cunoscut recent. Concluzia ar fi că vă aflați într-o gardă permanentă, ca și când vă e teamă că-n spatele persoanelor respective (și, într-adevăr, doi plus doi fac cinci) s-ar situa altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum comentați?

 

─ No comment. Sunt doar precaut.

 

─ Bun..., netezindu-și fusta și începând să se agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu pornesc din spaimele și aprehensiunile tale interne? – a doua fază. Nu izbucnesc din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt ele o cauză personală, ce te privește strict pe tine? – a patra fază.

 

─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția concretizată. Fricile au niște cauze pur exterioare. Vă străduiți în zadar să-mi patologizați reacțiile. Mediul înconjurător are un imens cuvânt de spus în devenirile, transformările, maturizările sau nematurizările noastre, determinându-ne traseul biografic, fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste și a altor teorii, credințe...

 

A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok, ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe-aici mi-e drumul, tot înainte, fără mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate, voi fi încheiat penitența, schimbat cu hainele de oraș, de om slobod, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, pe ușile largi ale mallului și-n odoarea uleiului încins al langoșilor de la tonetă, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe buze și articulații, care-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine metalice, frânghii adecvate pentru a stârpi molima, copii terorizați de școală, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți nombriliști, moșnegi febrili, bocanci stâlciți mărșăluind prin viață, țoale bufante, amploaiați conduși de beagli ce se cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare, o salvare și siajul unui omăt fleșcăit.

Strada eternă și trotuarul murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de demimondene imagologice, alegorii gracile, flori dezvoltate, petale ce își așteaptă mămăruța, sentimente complexe și exerciții pragmatice – „Vrei să facem sex?” – în dosul zâmbetelor de fațadă, pășind cu pasul înnoroiat, fie că plouă, fie că ninge, iar una (cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină, ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de juisarea țâșnită din vocația mea de binefăcător al poporului) are toate șansele să fie pictată ca o regină, și violată ca ultima cocotă.

 

Liber!