Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează
cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una în care grijile dispar cu un
aperitiv servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: un aprod bun de umilit,
de stuchit, de suduit..., un roboțel remunerat pentru a se afla mereu la
cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l
până la paroxism dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă
corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de
respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și-n
revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să
alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților,
să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci? Așa-s copiii, să plonjeze
și apoi să se-ntindă pe burtă, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!,
unde mai pui că tre’ să-l
vindece pe eventualul client, să facă ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării
sale psihice, dac-a venit la shopping
cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat
și insultat, fiindcă meseria
i-o cere, Clientul nostru, Zeul nostru, ascultați-mă pân’ la capăt:
Intră farmazoana: tocuri înalte pe post de călcâie
și-un blug strâmt în loc de piele, ea, plodul și soțul. Voia scarpe de primăvară.
Ei pășteau bobocii. Văzându-mă liber, m-a abordat cu „Poți să vii să-mi arăți
ceva?” I-am răspuns că Da, p u
ț i
n – replică utilizată de atâtea ori și
lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea poantei. Nu și-n acest caz.
Ajunși în fața cutiilor, ...să-i procur o pereche
de „toace” mărimea 38, m-am
oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Presimțind ce-ar fi putut să
se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care
o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe
sală, colega era în pauza de masă.
Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila.
Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Însă am observat că
„ăla mic al ei” târa după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se
afla în proximitatea copilului), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu
fusese cumpărată) și s-o recupereze.
Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în
mână, s-a schimbat la față, tenul i-a devenit opalescent, iar pietricica din
buză a început să se miște. Sudalma ce se aglutina cu vocile celorlalți mușterii
îmi era adresată (că doar aveam la piept – tăbliță de înregistrare a
infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR), oamenii îi aruncau ocheade de „admirație”,
pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare,
prețurile exorbitante, absența biștarilor, existența sa manelistică, un „Băga-ți-aș...”
și-o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, îngăduite
de casiera care, chicotind palid, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii
pedepsiți de tovarășa învățătoare – ce era să fac?
M-am retras și m-am așezat pe-un taburet. Nu
puteam să înghit o asemenea nedreptate la
mine în magazin.
─ Auzi aici, amărâtul...! Cică la el în
magazin..., interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.
─ Sunt un reprezentant al acestei filiale.
Problema dumneavoastră...?
─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!
─ Și când mă jigniți...
─ Bă, tu tre’ să vinzi!
Resemnat, m-am dus să beau apă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu