Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una-n care grijile dispar cu un cocteil servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: o slugă bună de umilit, de scuipat și de înjurat, un animal plătit ca să stea la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la refuz dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și ca-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci?... Așa-s copiii, să se arunce și să se-ntindă pe jos, pe burtă și pe spate, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre’ să-l vindece pe eventualul client și să facă tot ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindcă meseria i-o cere... Clientul nostru, Zeul nostru... Dar mai bine ascultați-mă pân’ la capăt:

A intrat în magazin: tocuri înalte în loc de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, o femeie, plodul ei și soțul. Ea voia pantofi de primăvară, ei pășteau muștele. Văzându-mă liber m-a-ntrebat dacă pot să vin puțin ca să-i arăt ceva. I-am răspuns că Da, pot să vin p u ț i n, replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea glumei. Nu și-n cazul de față.

Ajunși în fața cutiilor de unde trebuia să-i procur o pereche de „toace” mărimea 38 m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Imediat, simțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.

Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Dar l-am văzut pe „ăla mic al ei” târând după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla mai aproape de copil), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și, dacă era așa, să o recupereze, ca s-o așez la loc.

Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână s-a și schimbat la față, tenul ei a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște a necaz.

Sudalma ce se amesteca cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată. (Că doar eu aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR). Și oamenii care n-o priveau cu admirație... și pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare... și prețurile exorbitante, și absența banilor, și existența sa manelistică, dar și-un „Băga-ți-aș...” și o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, toate îngăduite de casiera care, printre chicoteli palide, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de doamna învățătoare.

Ce era să fac? M-am retras și m-am așezat pe un taburet, scăpând printre buze un Of-of-of! în stil naționalist, că nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

─ Auzi aici! Un amărât de vânzător... Cică la el în magazin! interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

─ Sunt un reprezentant al acestui magazin. Problema dumneavoastră?...

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

─ Chiar și când mă jigniți?

─ Bă, tu tre’ să vinzi!

Resemnat, m-am dus să beau apă.