Iubind-o pe Vaginica

Vino lângă mine ca să-ți citesc din veacul de singurătate, cum plouă să-ți citesc, cum ninge printre noi, că de atâta vreme, ca de o mie și unu de ani, să tot fie, tu nu ți-ai mai rezemat capul de umărul meu bolnav ce te-a așteptat, pe bune, ca să vii să-ți cânt și, ca ploaia printre gene și printre sâni, să plâng șuvoi, că n-am mai lăcrimat de mulți ani, uitați cu tot cu zilele de sărbătoare în găleata cu pungă neagră, pe cojile de banane răscoapte, cum îți plac ție, moi și pătate, cu „scarlatină”, așa-mi ziceai de fiecare dată când întrebam cum de poți să le mănânci, fără s-amesteci fructul cu lapte, nucă sau ciocolată, moale și ea, cumpărată la borcan, din raftul pe care mi l-am imaginat de atâtea ori, și numai de la magazinul acela, lung și împopoțonat ca un cimitir de Maramureș,

Simplă, puțin amăruie, cu cât mai puțini conservanți, țineai la sănătatea mea pe-atunci, acum doar somnul mă mai ține, puțin și el, la fel ca tine și ca pastilele de dormit, mici și sulatice – furnici albe ce-mi vor lucra lăuntrul, milimetru cu milimetru, celulă cu celulă, fir de țesut cu fir de țesut, ajutându-mă în redevenire, în regăsirea sinelui meu îndrăgostit cândva, demult, odată, aud o mie și unu..., de sinea altui om, pe-atunci fierbinte-n ochi și-n buze arzător, cuptor de senzații, jăratec de ocnă, fluture de salivă Koch, femeie-cremator, iar eu, amprentă de sânge în ochii tăi pe care ți i-am descris de nenumărate ori, cum am putut și eu – care, adunate, dau ore multe, un an poate, un veac, de care tu ai uitat, te faci sau chiar așa e, nu știu, dar veacul fără rimă nu pare încheiat,

O știi prea bine, zadarnic te prefaci, niznaiule, te cunosc, atunci n-aveam habar, dar acum am, urâto: Te știu din amintiri, te-am avut la pat și la bucătărie, din vorbe, ți-am cântat, din gânduri spovedite mi te cunosc, nu râde din gingii!, nu râde pe ascuns!, de mine n-ai ce să-ascunzi, nu de o mie te cunosc, ci de mii, Hai, întinde-te lângă mine, pleacă-ți obrazul pe osul din umăr, lipește-ți buzele de el și-l sărută,

Atunci ți-am fost sfetnic, acum doar o umbră a celui ce-a fost sau n-a fost, nu voi ști, Dar te cunosc, te știu și goală și-nvelită, și veselă și tristă, cu toane sau delir, cu părul prins, cârlionțat în valuri, ori lins de soare sau de frig, pe când te întorceai de la muncă, serviciu sau chin și-mi spuneai că de mâine îți vei căuta altceva, că ți-ajunge, te-ai săturat, luându-mă în brațe, mințindu-mă, cu siguranță nu, că sunt al tău, tu a mea, copii ai universului ștrengar, te știam cum te știu, nu mințeai, ca să mergem să mi-o spui la ureche, în apartamentul meu, întinși, la un ceai, Te știam cum te știu, Nu mințeai,

Nu puteai, având pieptul ca piftia legănată și cu oscioare-n vârf, Când eu ți le mușcam, cum o făceam, doar eu știam, ție-ți plăcea, și-ncercam să ți le smulg cu totul din gelatina celor două cupe, dorindu-mi bețișoarele chinezești doar pentru mine, din cupe, ca pe urmă să-ți netezesc culmile, ca ale unui manechin să fie,

Râdeai și te-ngrozeai la gândul meu, și-ți făcea plăcere să-l asculți, Țipai în mușcătura mea prea aspră, nu sânge îți curgea, ci rai, Spuneai... Of, ce spuneai!?, Acum nu mai are rost, cerneala mi se usucă, caloriferul e dat la maximum și încă mi-e frig, Hai, vino și te reazemă, nu râde din gingii! Nu-ți astupa urechile cu vorbele altora, fii bună și m-ascultă, acum, ca la-nceput, te reazemă, fătucă, te reazemă îți spun, nu vreau să mă repet, de fapt, nu pot nicicum, Mi-e gura fără limbă, parcă ți-am mai zis,

De când ne știm eu ți-am ținut isonul, mai mult nu puteam, nu voiam, îmi era de ajuns, Acum e și mai și, ajuns din urmă de același veac, ca de-un cuțit prea des folosit în scriereile mele recente, Din față, ca de-o prăpastie, întâmpinat, fără scări de sfoară, bazine cu apă sau perne gigantice, umflate cu aer, ca cele pe care ne-am aruncat în ultima zi de vară, lângă pod, unde Circul Nemțesc își întinsese poalele pline cu tot felul de distracțiuni, Nu fă nazuri, pisico! Nu fă nazuri!

Iară plouă și mi-e-atât-de-greu-stomacul-fără-tine, Unde ți-s ciorbele, femeie? De mult n-am mai gustat dulceața acrită a zemurilor tale cu ardei iute și smântână ungurească, de la piață, cu șapte lei borcanul, dacă nu era duminică, Mai ții minte?

Ajungeam acasă și ne dezbrăcam în baie, neputând să mai răbdăm de pofte, eu primul, mă respectai atuncea, tu p-ormă, amândoi amețiți de capriciile creației culinare, puneai apa pe foc mare, ulterior îl micșorai, ardei și roșii presărai, cărnița o aveai deja pregătită, când mă gândesc la ele pe gură îmi pușc-un glosem, și le amestecai în fierbere, nu râde!, servindu-mi-o pe-o farfurie, puțin răcită: „Köszönöm!”

O spuneam ca să-ți fac pe plac, afurisito, mai bine mă lipseam, mergeam la fast-food sau răbdam, decât așa, în amintiri, să-ți port chipul de bucătăreasă, în colanți negri și tricou mulat, goală pe dedesubt, găunoasă piftie mecanică, cu talent gastronomic și fler de mătușă, spuneai că toate-s din dragoste, până și strânsul cearșafului, spălatul vaselor, ștersul prafului, dusul gunoiului și aerisirea camerelor, până când m-am opus, iar tu te-ai făcut că nu m-auzi, Mai bine te lăsam să-ți continui treburile, Prost am fost, Recunosc, Acum mi le fac singur,

Vezi, dacă n-am vrut să-l citesc pe Freud înainte de acuplarea noastră! Acum măcar mi le săvârșesc în liniște, Râzi, fir-ai tu să fii! Râzi, ai? Îți lucesc gingiile de-atâta  secreție, Râzi de spaimă, Poți să continui, N-am terminat... La ce oră este ora exactă?

Nu-mi mai dorm oasele, nu-mi mai dorm pauzele inimii, nu-mi mai dorm ochii, nu-mi mai dorm mie însumi de câteva zile, Iar tu râzi ca proasta, Noroc că-s în concediu, Pot să stau treaz atât cât doresc, Nici mai mult, nici mai puțin, pisico,

Unde ți-s acum fustele suprapuse menite să mă-ntărâte, colanții tăi rupți, chiloții de-o palmă și sutienele de două? Unde mi-e mintea în toată coca aceasta de fluturi salivari, turtiți și răsturtiți, în amestec cu galbenul de mușețel, ca o pastă de dinți proaspăt scoasă din cuptorul cu microunde, curățat chiar azi, abraziva pe care o foloseai și tu,

Știu, dar nu-i nevoie să te scuzi, Ai uitat? Se mai întâmplă, Oricine e supus greșelii, Da’ chiar te rog, Treci la treabă! Bucătăria te așteaptă, A ta pe viață, devotată prietenă,

Nu râde!