Amintire cu tatăl meu

Era dimineață și era noapte. Cam așa ceva. Ciorile grive care le survolau trupurile își desfăcuseră aripile. Cei doi bărbați se chinuiau să-și deschidă pleoapele ca să fie martori la ceea ce avea să li se-ntâmple. Mergeau unul lângă altul, călcând apăsat, cu undițele de bambus într-o mână, cealaltă fiindu-le liberă, nesupusă și dornică de-a strânge bine la piept și de-a da pe gât o sticlă cu țuică. Abia ieșiți din armată, fiecare cu o slujbă bună: tatăl meu operator la Mașini Unelte, iar prietenul său, lăcătuș mecanic. Amândoi aveau plete și purtau blugi peticiți. Cel puțin atât se putea observa la ora aceea, când soarele se ascundea, hăt departe, în spatele Gării din Bacău.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

Încă nu erau beți criță, ci doar încălziți, mobili și cu chef de vorbă. Scrutau atmosfera răcoroasă cu ochii lor împăienjeniți și verzi ca sticla din care sorbeau ca apucații. Trei pași înainte și unul înapoi. Cu aparența unor băieți de comitet, în haine inadecvate pentru pescuit și duhnind a tabac, încercând să-și aprindă țigara unul de la altul, deși ambele erau stinse, au hotărât să aștepte pe băncile de lemn.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Rapidu’?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată.

 

Sugeau din sticlă și trăgeau din țigările stinse. Din când în când scuipau pe jos din tutunul de „Carpați” ce le rămânea între dinți, mirați că se făcu lumină. Nu de la soare, ci de la becurile gălbui, înfipte-n perete, și nu intens, ci cât să li se vadă fețele de petrecăreți „trimiși în misiune” după vreun șalău hrăpăreț sau un caras puturos, personaje piscicole prezente în mintea lor mai abitir ca figuranții sindrofiei pe care o lăsaseră îndărăt ieri-noapte, azi-noapte sau mâine. Pentru ei era totuna.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Dinamo?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată, flegmând și catapultând țigara, din vârful degetelor. O privea cum se rostogolește, târâtă de briza matinală, spre capătul peronului..., cum cade și nu se mai vede.

 

Tata făcu la fel. Pe urmă dete să ia o gură de țuică, dar se opri. Aruncase sticla în locul țigării.

 

─ Mișule! prinzându-l de umăr, în timp ce acesta moțăia.

 

─ Nu bate, se dezmetici, nu bate! ridicându-și mâna din cot și lăsând-o să cadă la loc. Bate pe mă-sa.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ La naiba! zise tata. S-a dus și ăsta. Hai, Mișule! către camaradul care se ușura pe unghiul mort format între peretele sălii de așteptare și banca de pe care se ridicase.

 

─ Ce-i? îi răspunse într-un târziu.

 

─ Hai că pierdem trenul!

 

─ Ce tren?... ’Mediat! Un’ te grăbești? în timp ce-și scutura crenvurștul, sprijinindu-se doar cu capul de zidul cafeniu care se lumină treptat. Bolborosi ceva și, sigur pe el ca un ogar de curse, se repezi spre vagoanele ce staționau pe Linia 3.

 

Doi hemiparetici, ținuți laolaltă de o forță invizibilă și de damful de spirt ce le acoperea viețile, aspirațiile și plăcerile. Tineri, inofensivi, se deplasau într-o singură direcție, braț la braț, ca să nu cadă printre traverse, Hai sus!, ajutându-se-ntre-ei, Hai sus!, izbutind, după un travaliu preliminar, să-și pună tălpile pe podeaua vagonului, împinși de-o adiere de vară către primele banchete cu spătare înalte, îmbrăcate cu o mușama ieftină, pe care se așezară nu înainte de-a înjura în gol.

 

─ ’Neața! se auzi de undeva din spate.

 

─ Cu rachiu se taie greața! replică taică-miu, pus pe glume și pe pupat pahare, întrucât nu voia să piardă prilejul revelat de simțuri prin mirosul specific, cunoscut de toți pescarii, atunci când se deschide o butelie de rom.

 

În drum spre Răcăciuni, băură împreună cu noii tovarăși de pileală – un fel de congres al ortacilor de baltă, echipați cu pantaloni lungi, accesorizați corespunzător cu bretele ce atârnau neglijent sub ranițele băloase ale unor dezertori ce miroseau a mămăligă crudă și a fân uscat – fiindcă era sâmbătă și nu-i obliga nimeni să se prezinte la serviciu, muierile cicălitoare rămăseseră acasă, motiv în plus să se bucure, departe de aerul încărcat al fabricilor și-al uzinelor ceaușiste, de faptul că le era permis s-o facă lată, Mișule!!!, urlând care și cum, când înviau din morți la o zdruncinătură mai zdravănă, și clătinând iarăși din cap, ca spânzurați în cuie, după ce ațipeau.

O mână ce gesticula prin întuneric lăsa impresia că n-au murit, ci, din contră, erau în așteptarea nașului pe care-l vor pofti la o dușcă, Niet biliet!, pentru patru sau cinci halte pe lângă care urmau să treacă până s-ajungă la cea pe care o aleseseră, și la care se vor opri, înghițiți de-un ciopor de nori groși, prin care, dacă priveai atent, puteai să observi șarpele de oțel ce se târa spre marginea rurală a orașului ce se trezea ca s-adoarmă la loc.

Tăria propriilor vise pusese deja stăpânire pe ei – transpunându-i în diverse situații jenante, cu fel și fel de indivizi suspecți, întâlniți la petrecerea de la care o tuliseră, Hai, Mișule, să vezi ce plătic-o-să-prindem!, plictisiți de mutrele buhăite cu care se intersectau la bairamurile ce își schimbau doar locurile de desfășurare: un apartament cu două-trei camere, o garsonieră confort unu (zestrea soției, un dar de nuntă sau rezultatul încrederii oarbe a cetățenilor socialiști în binecuvântările Loteriei Române) și, dacă exista printre amici unul mai înstărit, câte-o casă cu grădină spațioasă, unde să se odihnească toți cei invitați. Când aveau bani, se găseau multe licori magice care să le încânte gâtlejurile, flacoane cu cireșată și vișinată, proțăpite-n cerc, de jur împrejurul diferitelor sortimente culinare, salată de boeuf, chifteluțe de curcan, ciorbă de perișoare și răcituri, printre scrumierele de ceramică, albe în uvertura dezmățului și negre la final. Și mahorcă din belșug, presărată peste papanașii de la mama-soacră și suficientă muzică rock & folk, pe magnetofon sau pe casete. Și bere rece de Mărgineni, să ne dregem mațele după atâtea bucate, dând muzica olecuțică mai încet, Mișule!, ca nu cumva să apară vreun sticlete și să ne puște o amendă. La dracu, Mișule! c-atunci să vezi ce o să-mi facă Luminița, nu mai văd eu pescuit o lună – vise comune, pe care, de și le-ar fi mărturisit unul altuia, le-ar fi ignorat imediat și ar fi trecut rapid la un alt subiect, așa cum intenționa tata, smucindu-l pe Mișu, care, tăcut și resemnat că nu izbutise să-și împace nevasta, intrase-n pat cu amanta.

După o serie de smuceli violente reuși să-l resusciteze. Îl cuprinse cu mâna, vreme-n care Mișu gângurea despre lostrița cu fălci de aur și știuca cu colți de argint, și-l trase după el, rezemându-se când de cutia cu hidrant, când de-un ortac de baltă, calmi și cu răgaz, nepăsându-le de ușa care li se închidea și li se dechidea în față și nici de meclele nebărbierite ce urcau și coborau pe lângă ei, ca pe-o scară rulantă de dimensiuni gigantești – în realitate, câteva trepte dintr-un metal perforat.

 

─ Mișcă, Mișule! își luară avânt și coborâră (gimnaști deprinși cu acrobațiile), lăsând în urmă ce-a fost, și zburară înspre stația feroviară din preajmă sau în lanul cu păpușoi de la orizont, măcar de le-ar fi păsat. Două păsări bete, scăpate din voliera ambulantă care, printr-un fluier prelung, îi părăsi și se tot duse.

 

─ Auzi apa?

 

─ Mă-sa de caras!... Îi dau cu mămăliguță la bot... Să vezi cum vine.

 

─ Vine țuicaaa!

 

─ Vine! desprinzându-se și apropiindu-se unul de altul, asemeni corpurilor astrale cu câmpuri gravitaționale egale, situate pe aceeași traiectorie.

 

─ Hai, Mișule!

 

─ ’Ne țuicaaa! călcând în picioare ciulinii înrourați ai unei dimineți ce încă nu-și arătă chipul, într-un dans hipnotic executat doar de către păsările de soi și numai în anumite condiții, mai ales acolo, printre buruienile și mărăcinii din lunca Siretului – râu aflat în vecinătate. Vine carasu’ și babușca!

 

─ Catiușca!!! uitând de griji, de probleme și de undițele pe care le pierduse-n gară la Bacău.

 

O țineau tot înainte, ghidați de olfacție, până ce s-au oprit la vederea unei pete lucioase, în care luna de pe cer (sau ce mai rămăsese din ea) se reflecta atât cât era necesar, ca să-i țină la distanță, să nu se înece.

După ce se așezară pe iarbă, Mișu începu să deznoade șireturile cu care era legat mănunchiul tulpinilor de bambus. Luă o vargă, îi puse firul cu plută, mămăliguța râvnită de caras, și-l aruncă peste oglinda apei.

 

─ Catiușca!? văzând că pluta stă culcată, ceea ce însemna că apa era prea mică sau firul dintre plumb și plută prea lung. 

 

─ A scăzut, zise tatăl meu.

 

─ Îi dau eu să pape, și scoțând montura din apă, o reglă, trăgând de plută în jos, apoi o lansă din nou.

 

─ Acu să vezi! binoclându-se într-o parte, furat de-o nălucă. Din dreapta lui, apropiindu-se de ei, se zărea un focar de lumină – Catiușca! – ce se bifurca cu cât se apropia mai tare, iar două raze ascuțite începeau de-acum să le împungă ochii.

 

Speriați, crezând că-i Miliția sau Paza Apelor, încercară să se scoale pentru a o șterge din loc. Normal că nu reușiră să se ridice, împingându-se mai mult decât să se susțină, și rămaseră cu pupilele ațintite spre cele două raze albicioase ce se transformară-n două faruri, duduiră ca un motor de dacie, trecură peste montura cu mămăligă și își continuară traseul.

 

─ Chizda mă-tii, Mișule! Chizda mă-tii, că ne-ai dus la șosea!