De dimineață șefa mea blondă e pusă pe fapte mari
– în niciun caz pentru ea, ci pentru cei care le vor aduce la-mplinire. Vine,
pleacă, deschide și trântește tot ce-i intersectează calea, în dorința (din
preludiul toamnei) de-a face curat la locul ei de cârcoteală. Începe cu bucătăria,
se plimbă prin oficiu, bar, camera boilerelor... Doar începe.
Când am intrat în încăperea cu miros de ciorbă și
soluție de curățat geamuri, bucătăreasa stătea cocoțată, c-un picior pe cuptor și
cu celălalt pe trei scaune suprapuse, în dreptul firmamentului de var lavabil,
mai să dea cu capul când m-a văzut. La cât de obosiți eram amândoi, nici nu
ne-am salutat (nici n-am avut cum), că a și sărit în fața mea și mi-a aruncat în
brațe, ridicându-l din grămada de lângă perete, un borcan de 10 litri plin cu
apă, oțet, mărar, morcovi și castraveți, spunându-mi (pe jumătate gâfâind, pe
jumătate prefăcându-se): „Ăsta tre’ s-ajungă la șefă-ta-n mașină”.
Am cărat douăsprezece borcane cu castraveciori,
plus unul cu ardei iuți, verzi și încovoiați – asemenea degetelor hipocratice
ale unei creaturi amfibii, capturată în anii tinereții de către un soț,
pe-atunci ginerică, iubit de toți, bărbățelul ei cu platoșă de familie bună și
sabie renumită pe acțiuni, un individ... habar n-am cum arată (dar al cărui
nume va dăinui în eternitate), un ins ce și-a pierdut mâna în lupta pentru
supremația speciilor, furată apoi de ajutoarele lui și aruncată, printr-o mișcare
măiastră, în vasul de sticlă cu apă salină, din care, ciorchine necopt, când va
fi scos și pus pe masă vor suge toți, ca din țâța crudă a galaxiei primatelor,
de-și vor înroși limbile în seva murăturilor, bile de foc pe gâtlej, ce cu
anevoie vor ieși pe unde se iese de obicei, usturându-i..., ei cu gura deschisă,
ventilând-o cu palmele, de-o să le vină să-și roadă bocancii de durere, pișcându-le
mațele, sindromul colonului iritabil, ca, în cele din urmă, să-i coasă la
buburuza din dos..., atunci se vor screme, vor rupe din carne suturile sângerânde
și-și vor da drumul în gaura rece a closetului – de mi-a pierit cheful de
lucru.
Le-am cărat pe toate, am dus gunoiul, am înșiruit
tomberoanele, am aranjat pungile galbene pentru sticlele de plastic, căci cele
albastre au stat trei zile în văzul lumii, până când cineva de la firma de
salubrizare s-a gândit să telefoneze ca să ne transmită că alea nu-s acceptate,
înlăturând din priviri liniile de hârtii și hârtiuțe, smocurile de praf și
frunze, precum și câteva deșeuri alimentare ivite din pubele, urmare a poftelor
pisicilor maidaneze, ce tronau lângă gurile de scurgere ale burlanelor, de parcă
ar fi plouat cu pielițe de salam și capete de pește.
Am încuiat poarta și m-am lovit de umerii ei
provocatori și de-o pereche de labe, din care una ținea o mătură ce alinta
gresia din camera centralei pe gaz, pentru a face loc celei sosite de la București,
cu 48 h întârziere, și-ncă șapte cât a stat nefolosită, iar cu cealaltă mi-a
indicat unde și cum să vină așezată, găsind însă timp să-mi reamintească de
zeama butoiului cu varză ce trebuie deșertată la canal: „dar cu grijă, să nu împuțim
parcarea”.
Uite-o că vine, urcă și-l prinde (fi’ndcă n-avea toarte) de buza lui frântă în
care cu greu îmi pot introduce deștele, îl saltă și-o ia cu pași grăbiți înapoi
pe scări, ea în față, eu în spate, zicându-i să m-aștepte că-l scăp dracu’ și se-mpute tăt hotelu’.
Mă aude, încetinește și trecem peste pragul ușii
de la intrare – tandem de vidanjori ce duc hârdăul cu fecale la marginea
pietruită a râului care le-nghite pe toate. Lăsăm gura butoiului să verse puțin
câte puțin, se ușurează de patruj’ de kile; observ c-a reușit să scuipe și-un
rest grețos de varză, urmează altele; șefa le vede, se apleacă să le strângă, și
le stoarce-n palme, cu gândul să le ducă la
rațele ei de la țară...
La rațe să ducă și asta! Mă întorc și vomit.
(Foto © flickr.com, Maxum1201)
