Chipurile oamenilor din tramvaiul 7

sunt identice cu cele ale oamenilor din tramvaiele 6 3 11 
şi 18 barat:

supte din interior cu ochii injectaţi acoperiţi de pleoape

groase dungate cu buze subţiri albite din lipsa de calciu

aferentă fiecărei zile de muncă 
cu sprâncene încordate ce-mping spre mijlocul frunţii 
pielea lor chinuită în timpul zilei

                                         

Gândurile fug în urmă rareori înainte la ceea ce-au făcut

în caz c-au apucat să facă ceva. Ei nu-şi mai aduc aminte:

posibil ca şeful să le fi spus câte ceva...

și că le-a intrat pe-o ureche şi le-a ieşit pe alta

posibil că au un refugiu spiritual numit familie...

dar intuiesc că n-au realizat nimic

şi nici n-au să realizeze prea curând

De şi-ar putea închide ochii s-ar simţi mai bine

Sunt obosiți nu reuşesc. Îşi sprijină capetele

în palmă iar unii pe geam

Privesc dincolo de sticla mânjită şi aspiră ultimele

urme ale unei vieţi umane ce li se deschide în faţă

şi li se fură în acelaşi timp

cu fiecare segment de şină lăsat îndărăt

Ochii lor văd mereu ceea ce a trecut

Viitorul pentru ei nu există

Tramvaiele se vor retrage în depourile lor întunecoase

Luna va stăpâni iar pământul

Ajunși acasă chipurile lor se vor afunda în pernele reci
ale unor paturi străine

O nouă zi pe care n-o plânge nimeni

s-a dus pentru totdeauna