Îndeletnicirea mea are și unele avantaje –
consemnam pe 8 august în jurnal. Asta dacă nu ești frecat la ridiche și-s toate
căsuțele bifate pe Booking.com și nu te incomodează zgomotul
tramvaielor ce frânează spasmodic sau sudălmile șoferilor de furgonete în
rivalitate cu scuteriștii care-și fac plinul la benzinăria de vizavi sau notele
stridente ale sirenelor autospecialelor de pompieri, ce aleargă ca să facă vânt
și nu pentru c-au fost însărcinate cu operațiuni extraurbane prin localități fără
hidranți, dar doldora de fântâni, sau nevestele securiștilor de odinioară, care
(seminude, în arșița stanțelor cu perdele în volănașe, trase-n lături) își
deretică sufrageriile, distrăgându-i pe puritani de la rugăciunea cămăruței, sau în caz că se milogește de tine vreun piccolo să „colaborezi” la degresatul tăvilor,
sau vociferările taximetriștilor care-și acostează clientela cu dume răsuflate,
iritați la culme când li se zice că put a șaormă sau când li se cere să nu duhănească
la volan, sau procesiunile funerare cu tubă, corn și trombon și nelipsitele
bocete din surdina marșurilor funebre sau răcnetele derbedeilor cu
skateboarduri și biciclete BMX, ce ascultă, la difuzoarele smartphone-urilor,
melodii pe cât de bizare, pe atât de imposibil de ignorat când te pui să citești
sau să te uiți la un serial pe subsmovies.nl, fiindcă au subtitrări complexe. Iar
câtă vreme ești prezentabil și nu vii beat la serviciu, nimeni nu-ți are
treaba.
Urmăream un documentar despre unul dintre cei mai
iscusiți piloți de Formula 1 ai tuturor timpurilor, probabil cel mai înzestrat și
cu neputință de-a fi detronat nici în o mie de ani, care și-ar fi tocit și astăzi
cauciucurile, cu talent și luciditate, pe pistele din întreaga lume, dacă la San Marino Grand Prix – de pe Autodromul
Enzo & Dino Ferrari, Imola[1],
din 1 Mai 1994 – n-ar fi participat și Providența, amatoare înfocată de curse,
care – la repezeală, adică la numai 34 de primăveri – i-a luat la Ea atât pe
Ayrton Senna, cât și pe Roland Ratzenberger, decedat în sesiunea de calificări,
cu o zi înainte. Zile nefaste dintr-un an mizerabil: o mierliseră Kurt Cobain,
Charles Bukowski, Eugen Ionescu, urmând să treacă Styxul Elias Canetti,
Petrache Lupu, Mama Omida..., iar Kenzaburō Ōe să-și adjudece Premiul Nobel
pentru Literatură.
Reporterul șușotește, pe sub mustața-i colilie, că
trebuia să-l intervieveze pe brazilian, păsuindu-i escapadele: vedetă sportivă...
antecedente... Însă acum îi făgăduise că-i va întocmi un tabel cu zonele
problematice ale circuitelor ce aveau nevoie de modificări radicale pentru a nu
le mai periclita viața. Așa că-i zise „Excelent! Vorbim după victoria de mâine”,
surâzând pozitiv și scărpinându-și scăfârlia, în efortul de-a desprinde un răspuns
la întrebarea „Ce tot face, de nu-și poate sacrifica 15 minute pentru o cronică
de ziar?” Ca să afle, ceea ce nu și-ar fi închipuit c-o să audă vreodată, oricât
de impecabil articulate ar fi fost cuvintele, că triplul campion mondial desfășura
constant o muncă de voluntariat, ce includea și înregistrarea atent monitorizată
a vocii sale, indispensabilă pacienților în comă... (Se iscase o altercație...
Marin roșu ca racul... să expediez prin e-mail o factură: li se anulase comanda
la dezodorizante WC și sprayuri contra moliilor, iar furnizorul avea telefonul
deranjat, „Trăzni-i-ar să-i trăznească!... Și ăștia dau faliment”.) Li se așeza
pe urechi o pereche de căști vintage, Sony MDR-7506, cu diafragme largi și
carcase robuste, de fiecare dată alte fraze și cu inflexiuni variate, pe casete
Maxell, casetofoane Philips, apăsând Play
– cură paliativă... stimulați permanent în înfruntarea tenebrelor și-n evitarea
repausului neuronal, încercând o restaurare a conexiunii între materia cenușie și
sistemul reticulat activator ascendent... gâdilând venele talamostriate,
mezencefalice, picioruțele fornixului, pulvinarul talamusului, nervi și
ganglioni, sinusuri și septuri... vibrând prin puterea glasului taumaturgic păienjenișul
coroidian al celui de-al treilea ventricul, dar nu ca să-i deprime, după cum trâmbițează,
ipoteticamente, Psihiatria Biologică,
ci ca să le împrumute încrederea pe care nici Dreptul Lazăr n-o posedase...
Stop! Caravana Bergenbier dă buzna-n oraș, îmi
asaltează retinele, întărâtă gloata însetată și o desparte în susținători ai
„Ticălosului”, scandând „FRF, ține minte, Pele Balint, președinte!” și dușmani
ai lui Stelea, cățărați pe camioanele condamnaților la dipsomanie, cu foarfece și
lame de ras în mâini, râvnind la barba fostului portar al Naționalei, căci nu
uitaseră cele 4 goluri primite cu Elveția, în același fatidic ’94, făcând să trepideze pixurile în cană și
routerul TP-LINK de pe cofretul cu diferențiale și prize.
Mă recuplez: casca lui Ayrton Senna era pe capotă,
de obicei o purta pe cap înainte de start pentru a se acomoda cu mirajul
claustrofobic al traseului, în cockpitul unei Williams FW 16 din fibră de
carbon – cascheta generalului de brigadă, deasupra unui sicriu. Cu o mimică
transparentă, absorbit de amănunte vitale, și nu de frenezia podiumului,
accelerează: prima tură, a doua tură... în cea de-a șaptea monopostul părăsește
pista, curba Tamburinei, se izbește într-un zid de beton neprotejat, o așchie
din suspensia roții se împlântă, perforându-i viziera, în glabelă, bolidul e țăndări,
cursa se reia, tânărul Michael Schumacher iese învingător, niciun strop de șampanie,
niciun pumn de confetti. Să încremenesc, nu alta.
Rătăceam prin tragedie, avid de conspirații,
experiind un moment de reculegere. Un spectator în gradene, fluturând steagul
scuderiei Ferrari... și pertu-ul
dezinvolt al individului bondoc, ce ieșise furtunos din bar:
─ Auzi! Niște manele, ceva?
I-am replicat flegmatic, deși îmi venea să-l
strangulez:
─ La Pensiune, domnu’ – punând pe repeat
playlist-ul cu Depeche Mode.
[1] Din latinescul immolare: a sacrifica, a oferi ceva sau pe cineva drept jertfă, a
ucide; de unde și verbul a imolá.
Evident, în mintea autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu