Îndeletnicirea mea are și unele avantaje – consemnam
pe 8 august în jurnal. Asta dacă nu ești frecat la ridiche și-s toate căsuțele
bifate pe Booking.com și nu te incomodează zgomotul
tramvaielor ce frânează spasmodic sau sudălmile șoferilor de furgonete în rivalitate
cu scuteriștii care-și fac plinul la benzinăria de vizavi sau notele stridente
ale sirenelor autospecialelor de pompieri ce aleargă ca să facă vânt și nu pentru
c-au fost însărcinate cu operațiuni extraurbane prin localități fără hidranți,
dar doldora de fântâni, sau nevestele securiștilor de odinioară, care – seminude,
în arșița stanțelor cu perdele în volănașe, trase-n lături – își deretică
sufrageriile, distrăgându-i pe puritani de la rugăciunea cămăruței, sau în caz că se milogește de tine vreun piccolo să „colaborezi” la degresatul
tăvilor sau vociferările taximetriștilor care-și acostează clientela cu dume răsuflate,
iritați la culme când li se zice că put a șaormă sau când li se cere să nu
duhănească la volan sau procesiunile funerare cu tubă, corn și trombon și
nelipsitele bocete din surdina marșurilor funebre sau răcnetele derbedeilor cu
skateboarduri și biciclete BMX, ce ascultă, la difuzoarele smartphone-urilor,
melodii pe cât de bizare, pe atât de imposibil de ignorat când te pui să
citești sau să te uiți la un serial pe subsmovies.nl, fiindcă au subtitrări complexe. Iar câtă
vreme ești prezentabil și nu vii beat la serviciu, nimeni nu-ți are treaba.
Urmăream un documentar despre unul dintre cei mai
iscusiți piloți de Formula 1 ai tuturor timpurilor, probabil cel mai înzestrat
și cu neputință de-a fi detronat nici în o mie de ani, care și-ar fi tocit și
astăzi cauciucurile, cu talent și luciditate, pe pistele din întreaga lume,
dacă la San Marino Grand Prix – de pe
Autodromul Enzo & Dino Ferrari, Imola, din 1 Mai 1994 – n-ar fi participat
și Providența, amatoare înfocată de curse, care – la repezeală, adică la numai
34 de primăveri – i-a luat la Ea atât pe Ayrton Senna, cât și pe Roland Ratzenberger,
decedat în sesiunea de calificări, cu o zi înainte. Zile nefaste dintr-un an mizerabil:
o mierliseră Kurt Cobain, Charles Bukowski, Eugen Ionescu, urmând să treacă
Styxul Elias Canetti, Petrache Lupu, Mama Omida..., iar Kenzaburō Ōe să-și
adjudece Premiul Nobel pentru Literatură.
Reporterul șușotește, pe sub mustața-i colilie, că
trebuia să-l intervieveze pe brazilian, păsuindu-i escapadele: vedetă
sportivă... antecedente... Însă acum îi făgăduise că-i va întocmi un tabel cu
zonele problematice ale circuitelor ce aveau nevoie de modificări radicale
pentru a nu le mai periclita viața. Așa că-i zise „Excelent! Vorbim după
victoria de mâine”, surâzând pozitiv și scărpinându-și scăfârlia în efortul
de-a desprinde un răspuns la întrebarea „Ce tot face, de nu-și poate sacrifica
15 minute pentru o cronică de ziar?” Ca să afle, ceea ce nu și-ar fi închipuit c-o
să audă vreodată, oricât de impecabil articulate ar fi fost cuvintele, că triplul
campion mondial desfășura constant o muncă de voluntariat, ce includea și înregistrarea
atent monitorizată a vocii sale, indispensabilă pacienților în comă... (Se
iscase o altercație... Marin roșu ca racul... să expediez prin e-mail o factură:
li se anulase comanda la dezodorizante WC și sprayuri contra moliilor, iar furnizorul
avea telefonul deranjat, „Trăzni-i-ar să-i trăznească!... Și ăștia dau faliment”.)
Li se așeza pe urechi o pereche de căști vintage, Sony MDR-7506, cu diafragme
largi și carcase robuste, de fiecare dată alte fraze și cu inflexiuni variate, pe
casete Maxell, casetofoane Philips, apăsând Play
– cură paliativă... stimulați permanent în înfruntarea tenebrelor și-n evitarea
repausului neuronal, încercând o restaurare a conexiunii între materia cenușie
și sistemul reticulat activator ascendent... gâdilând venele talamostriate, mezencefalice,
picioruțele fornixului, pulvinarul talamusului, nervi și ganglioni, sinusuri și
septuri... vibrând prin puterea glasului taumaturgic păienjenișul coroidian al
celui de-al treilea ventricul, dar nu ca să-i deprime, după cum trâmbițează, ipoteticamente, Psihiatria Biologică, ci
ca să le împrumute încrederea pe care nici Dreptul Lazăr n-o posedase...
Stop! Caravana Bergenbier dă buzna-n oraș, îmi
asaltează retinele, întărâtă gloata însetată și o desparte în susținători ai
„Ticălosului”, scandând „FRF, ține minte, Pele Balint, președinte!” și dușmani
ai lui Stelea, cățărați pe camioanele condamnaților la dipsomanie, cu foarfece
și lame de ras în mâini, râvnind la barba fostului portar al Naționalei, căci
nu uitaseră cele 4 goluri primite cu Elveția, în același fatidic ’94, făcând să trepideze pixurile în cană
și routerul TP-LINK de pe cofretul cu diferențiale și prize.
Mă recuplez: casca lui Ayrton Senna era pe capotă,
de obicei o purta pe cap înainte de start pentru a se acomoda cu mirajul claustrofobic
al traseului, în cockpitul unei Williams FW 16 din fibră de carbon – cascheta generalului
de brigadă, deasupra unui sicriu. Cu o mimică transparentă, absorbit de
amănunte vitale, și nu de frenezia podiumului, accelerează: prima tură, a doua
tură... în cea de-a șaptea monopostul părăsește pista, curba Tamburinei, se
izbește într-un zid neprotejat de beton, o așchie din suspensia roții se împlântă,
perforându-i viziera, în glabelă, bolidul e țăndări, cursa se reia, tânărul
Michael Schumacher iese învingător, niciun strop de șampanie, niciun pumn de
confetti. Să încremenesc, nu alta.
Rătăceam prin tragedie, avid de conspirații, experiind
un moment de reculegere. Un spectator în gradene, fluturând steagul scuderiei
Ferrari... și pertu-ul dezinvolt al individului
bondoc, ce ieșise furtunos din bar:
─ Auzi! Niște manele, ceva?
I-am replicat flegmatic, deși îmi venea să-l
strangulez:
─ La Pensiune, domnu’ – punând pe repeat
playlist-ul cu Depeche Mode.
(Foto © flickr.com, chrisfriel)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu