„M-au luat în primire mângâierile laptelui omenesc, și nu maica mea sau
doicile îmi umpleau sânii, ci Tu, prin ele, îmi dădeai hrana prunciei... După aceea
am început să râd, mai întâi dormind, și apoi în stare de veghe... Și iată
copilăria mea de mult a murit, iar eu trăiesc.” (Fericitul Augustin – Mărturisiri)
Fratele Andrei, coleg de facultate, îl cunoscusem în urmă cu 4-5 ani, a
avut un accident de mașină, provocat (să te crucești cu ambele mâini) de un
câmp magnetic situat între satul X și comuna Y. Circuli liniștit pe banda ta de
șosea, și deodată te trezești pe contrasens sau în mijlocul șanțului. Nici n-ai
timp să smucești volanul. Au pățit-o și alții. Doar că prietenul meu s-a izbit
de-un pom și nu s-a mai trezit. E în comă, intubat ca puișorii crescuți la
fermă, înainte de ambalare. Burduful se umflă, se dezumflă, într-o capsulă cu
pereți de sticlă, ventilându-i plămânii, terapie intensivă, neonul aureolându-i
mutra hăbăucă, cearșaful alb – giulgiul așezat preventiv sub el; când se dă
stingerea îl salți, îl împăturești, îl înnozi, aprinzi lumânarea și anunți
preotul.
L-am vizitat ieri. Încă nu-și dezlipise pleoapele. În schimb dădea din picioare
ca o broscuță încolțită de barza pe care o confundase cu un buștean. Lângă el,
maică-sa și soră-sa – o priveliște deplorabilă.
Deunăzi a trecut prin salon și ieroschimonahul A. C.: i-a pregătit doza de
împărtășanie, a vârât-o-n branulă, a înjghebat o litanie, Andrei și-a făcut
cruce, iar după 48 de ore s-a întremat. Momentul acela când ți se zdruncină
ateismul.
Nu reține o grămadă de chestii, cu memoria în pioneze, cu organele în standby, bâiguie cuvinte ce,
instantaneu, capătă o semantică inedită, creierul fiindu-i țăndări – și la
propriu, și la figurat. Dar încet-încet se descurcă. Fiecare îl sprijină cât
poate, cu ce poate. Cu bani îți procuri anticoagulante și substanțe
neuroprotectoare, sănătatea expiră, credința nu se vinde la aprozar.
Părintele Rafail spune că în moarte noi căutăm (și unii găsesc) sensul
vieții. Aș vrea să-l întreb (ba nu, o fac acum) Care noi? Cei ce se
autoosândesc la recluziune, tergiversând rendez-vous-ul cu doamna în negru, sau
cei ce zi de zi cad sub incidența poalelor ei ample, unde își camuflează coasa
ascuțită? De aceea suntem fascinați de parastase și pasionați de cum a
mierlit-o cutare, nu de cum și-a trăit viața, care i-au fost realizările... Stăm
prea mult (sărmanii de noi) cu mintea în
iad, și nu întrezărim nădejdea.
Măi să fie! Iar eu eram convins că suntem toți niște teleevangheliști, în spatele unui ecran mat, glosolalând
și gesticulând ardent unei audiențe angelice, ce molfăie azime cu aromă de
pizza și bea apă sfințită cu gust de lămâiță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu