sâmbătă, 1 septembrie 2018

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

52.

„M-au luat în primire mângâierile laptelui omenesc, și nu maica mea sau doicile îmi umpleau sânii, ci Tu, prin ele, îmi dădeai hrana prunciei... După aceea am început să râd, mai întâi dormind, și apoi în stare de veghe... Și iată copilăria mea de mult a murit, iar eu trăiesc.” (Fericitul Augustin – Mărturisiri)

 

Fratele Andrei, coleg de facultate, îl cunoscusem în urmă cu 4-5 ani, a avut un accident de mașină, provocat (să te crucești cu ambele mâini) de un câmp magnetic situat între satul X și comuna Y. Circuli liniștit pe banda ta de șosea, și deodată te trezești pe contrasens sau în mijlocul șanțului. Nici n-ai timp să smucești volanul. Au pățit-o și alții. Doar că prietenul meu s-a izbit de-un pom și nu s-a mai trezit. E în comă, intubat ca puișorii crescuți la fermă, înainte de ambalare. Burduful se umflă, se dezumflă, într-o capsulă cu pereți de sticlă, ventilându-i plămânii, terapie intensivă, neonul aureolându-i mutra hăbăucă, cearșaful alb – giulgiul așezat preventiv sub el; când se dă stingerea îl salți, îl împăturești, îl înnozi, aprinzi lumânarea și anunți preotul.

L-am vizitat ieri. Încă nu-și dezlipise pleoapele. În schimb dădea din picioare ca o broscuță încolțită de barza pe care o confundase cu un buștean. Lângă el, maică-sa și soră-sa – o priveliște deplorabilă.

Deunăzi a trecut prin salon și ieroschimonahul A. C.: i-a pregătit doza de împărtășanie, a vârât-o-n branulă, a înjghebat o litanie, Andrei și-a făcut cruce, iar după 48 de ore s-a întremat. Momentul acela când ți se zdruncină ateismul.

Nu reține o grămadă de chestii, cu memoria în pioneze, cu organele în standby, bâiguie cuvinte ce, instantaneu, capătă o semantică inedită, creierul fiindu-i țăndări – și la propriu, și la figurat. Dar încet-încet se descurcă. Fiecare îl sprijină cât poate, cu ce poate. Cu bani îți procuri anticoagulante și substanțe neuroprotectoare, sănătatea expiră, credința nu se vinde la aprozar.

Părintele Rafail spune că în moarte noi căutăm (și unii găsesc) sensul vieții. Aș vrea să-l întreb (ba nu, o fac acum) Care noi? Cei ce se autoosândesc la recluziune, tergiversând rendez-vous-ul cu doamna în negru, sau cei ce zi de zi cad sub incidența poalelor ei ample, unde își camuflează coasa ascuțită? De aceea suntem fascinați de parastase și pasionați de cum a mierlit-o cutare, nu de cum și-a trăit viața, care i-au fost realizările... Stăm prea mult (sărmanii de noi) cu mintea în iad, și nu întrezărim nădejdea.

Măi să fie! Iar eu eram convins că suntem toți niște teleevangheliști, în spatele unui ecran mat, glosolalând și gesticulând ardent unei audiențe angelice, ce molfăie azime cu aromă de pizza și bea apă sfințită cu gust de lămâiță.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu