„Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva
Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului
va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în
veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32)
Ni s-a spus să nu privim această aserțiune printr-o prismă trinitară, deoarece am privilegia un
Ipostas Divin în dauna altui Ipostas Divin (pe Duhul Sfânt, în detrimentul Fiului),
de unde s-ar deduce o ierarhizare intrinsecă Sfintei Treimi, fapt ce aduce în
prim-plan un soi de subordinaționism hristologic (cum că Iisus ar fi inferior
Duhului), încălcând astfel rezoluțiile conciliilor ecumenice: „Ortodoxia învață
«două dogme» comune principale: dogma
despre Sfânta Treime (Triadologia) și
dogma despre Întruparea și Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia)... Cea dintâi se ocupă cu învățătura
supremă despre ființă. (...) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și
slavă: «Cred în Duhul Sfânt... Cel Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună
adorat și împreună mărit...» (...) Consubstanțialitatea Treimii este
afirmată de Sinodul ecumenic I (325)... Treimea are o singură ființă.
Persoanele nu împart ființa divină. Dumnezeirea este Unimea Treimii. Nu există
trei dumnezei, ci Unul după esență, în trei Persoane, Care, fiecare e Dumnezeu în
întregime, după esență. Nu numai substanța Lor este identică, una și aceeași,
ci și voința, lucrarea și iubirea sunt identice (Sinodul de la Constantinopol,
553)... căci Dumnezeu nu lucrează izolat și independent, ci orice acțiune este
trinitară: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică).
„Dacă acceptăm ca unică lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, fără
nici o deosebire nici varietate față de oricine ar fi, va trebui să deducem din
unitatea de acțiune o unitate de natură. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună
sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și săvârșesc în același fel
toate lucrările asemănătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, PSB, vol. 12, p. 388).
Ni s-a spus că trebuie s-o analizăm dintr-un alt punct de vedere – cel al credinței. Detaliu ce mi se pare cât de
cât verosimil, de vreme ce renegându-ți
convingerile religioase, abjurând de la ceea ce aveai tu mai de preț, elimini din
start prilejurile unei eventuale mântuiri. Pentru că tocmai în acea „credință a
dezlegării păcatelor”, în acea „certitudine a izbăvirii” îți puseseși speranța.
Acum, că n-o mai ai, cu ce drept ai vrea ca Duhul Sfânt (cel ce eficientizează
actul simbiotic al penitenței) să-ți ofere clemență? Fapt învederat de Apostolul
Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 6, versetele 4-6: „Fiindcă aceia care
s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului
Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului ce va
să vină și au căzut, cu neputință
este ca ei să se înnoiască încă o dată spre
pocăință, fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul
lui Dumnezeu și-L fac de batjocură”.
Doar că nu e cinstit și nici satisfăcător: 1. Cine a gustat
realmente cele enumerate mai sus, cine s-a luminat? 2. În caz că apostazia are
drept consecință recrucificarea lui Hristos și știind că El ne iartă (Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului
Omului va fi iertat), de ce nu ni se șterge greșeala? 3. Cum se poate ca Fiul
să ne absolve, iar Sfântul Duh să nu fie de acord cu decizia lui, atâta timp cât
voința, lucrarea și iubirea lor sunt identice?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu