Era genul de job pe care nu poți să-l refuzi din
prima. Te scoli la șase jumate, halești o omletă cu brânză, te speli pe dinți,
te îmbraci și, cât ai zice Băga-mi-aș
pula, iar am uitat să-mi iau bilet de
tramvai, ești deja la depozit, unde-ți bei cafeaua, tragi impasibil câteva
fumuri din țigară, îți belești ochii la fesele sănătoase ale fetelor angajate
pe post de contabile, dar cu ascendent în industria filmelor pentru adulți, și,
după ce descui duba, verificând în prealabil dac-a fost în priză toată noaptea și
n-a pierdut din temperatură, îți revizuiești chitanțierul, vâri cheia în
contact, pornești motorul, îți faci cruce și, trăgând în jos parasolarul de
deasupra capului, o iei ușor spre ieșirea dinspre șosea, căci de-acolo lumea pe
care urmează s-o vizitezi pare mai mică, mai ordonată, mai inofensivă.
M-am prezentat la sediul lor, am adus actele
necesare, am așteptat să sosească prin curier documentele cu pricina, le-am
semnat, le-au ștampilat, mi-au spus Mâine
la șapte treizeci, cel târziu
patruzeci, să fii aici, și așa am
făcut, că doar nu era să mă duc din nou la fabrică, pontaje, targeturi, o pauză
de masă, două în folosul fumătorilor și alarme stridente la ore fixe (Pușcărie,
bos!), oricine ar fi optat pentru a doua variantă, moneda cu care ar fi aruncat
ca să vadă ce decide hazardul ar fi aterizat pe ce trebuie, dovadă că există o
rânduială și-n entropia pozitivă, nu degeaba crainicul de la Radio România
Actualități trăncănea holistic cu privire la zodia ta și-a șoferului cu care călătorești
pe ulițele satelor din județ, livrând plăceri estivale copiilor și
pensionarilor, în varietăți multiple, de la un leu la nouăsprezece lei bucata,
pe băț, la caserolă, în cornet sau ambalat în hârtie, cum e indimenticabilul
Polar, de zici că-i un calup de unt, gustul copilăriei și-al zilelor de vară, când
le cereai părinților să-ți cumpere și, dacă nu-ți împlineau dorința, ciordeai
de-o vafă din poșeta mamei sau din portofelul tatălui, îți imaginai că tovarășii
de joacă își lingeau degetele, spirala asortată li se topea în mână, era
insuportabil, picai iară de fazan, mototolul de serviciu, ciuca bătăii și alte
apelative ce nu însemnau decât un singur lucru: că ești falit și nu știi ce
ratezi.
Pân’ la urmă, meseria de manipulant nu e chiar rea, ajungi la magazin, colegul întreabă
De cât să fie, vânzătorul răspunde,
tu te duci la mașină, deschizi pe rând compartimentele, îți selectezi marfa, trântești
ușile, ridici cutiile și te-ndrepți cu pași fermi spre lada frigorifică în care
o să introduci delicatesele congelate, însă mai întâi le desfaci conform unor
indicații precise, altfel riști să-ți complici munca, cu toate că soarele lunii
iulie ți-a luat-o înainte, 35 de grade Celsius la umbră, 50 în cabină, nici
brumă de aer condiționat, așa a hotărât Conducerea, consuma prea multă motorină,
știți cum e, ba că nu-s suficiente vânzări, ba sunt, dar n-au intrat în cont
lovelele, ba că sezonul profitului a început cu stângul, și anume cu ploi și
furtuni, ba că a crescut € și, -n consecință, criza persistă.
Scuze și iar scuze, nimic concret, nu ca icoanele
ce ni se revelau ochilor, ori de câte ori coteam de pe artera principală spre o
străduță sau potecă rurală, puradeii ce, hârjonindu-se pe marginea drumului,
urlau A venit înjețata! și-i angrenau
pe cei de prin fânețe Băăă!, în cazu-n
care nu se apropiau în fugă de camionetă și-l implorau pe șofer să le dea pe
moca Hei, nenea!, la care el, ripostând în barbă ca pentru sine, Doar dacă mă lași o tură cu mă-ta, unii în
izmene, alții goi-pușcă, bronzați pe tot corpul, cu firișoare de praf pe umeri și-n
păr, gesticulând haotic la vederea noastră, de parcă ar flutura din mâini
pentru a alunga un roi de albine.
După ce ne descotoroseam de ei, ne continuam
colinda proletară pe cărările cu hârtoape ale localităților unde fuseserăm
programați să ne descărcăm produsele și înjurăturile, că patronii Abc-urilor
nu-s acasă, vânzătoarele îs pe lângă
subiect, cum s-a exprimat colegul mai devreme, adică habar n-au ce să
comande, ș-apoi șezi blând și ia-ți pastila de tensiune, că ele tocmai se apucă
să-l sune pe șefu’ și
uneori e linia ocupată, nu-s destui bani în casă, mai au de achitat o restanță
către furnizorul de tabac, plus că-n aceeași zi o să apară și comerciantul de
la Cola, frigiderele cu energizante și bere devorează curentul electric, îți
dai seama că nu vor să audă taman amu, deci ioc plata pe loc pentru băieții de
la Alpin, Faceți cumva, băgați mai puțin și treceți mai încolo, când o să încasăm..., ca și cum noi am
fi avut numai zece chioșcuri de aprovizionat, la o distanță de cinci minute între
ele, nu două’ș’cinci –
cele mai multe dintre ele, pe rute diferite.
N-ai cum s-o scoți la capăt cu ei, clienții noștri,
stăpânii noștri, nu ne convine, îndeosebi șoferului, care de cum iese din câte-o
alimentară (din aia cu plasă franjurată, antimuște, la intrare), își aprinde o țigară
și suduie de dumnezei și morți, cam două pachete de tutun pe zi, douăzeci de
cuie-n pachet, socotiți, deși e posibil să exagerez, presupunând că cea lăsată în
scrumiera din bord rămâne aprinsă până ne întoarcem, cu broboanele de sudoare șiroind
din axile, geamurile deschise, demarând direct din a doua, cu o mână pe schimbătorul
de viteze, cu cealaltă pe rola de șervețele de bucătărie, fiindcă transpirația îi
copleșește și ceafa.
Mișcările sunt graduale, ambasadori ai dulciurilor
refrigerate, nădușiți pân’ la
chiloți, în camioneta ce înghite kilometri, traversând linii de cale ferată și
poduri proaspăt decopertate, strecurându-ne prin pasaje strâmte și poposind în
parcări suspecte, eu netezind cu buzele un cocean umplut cu cireșe și glazurat
cu ciocolată amară, colegul pufăind de zor dintr-o iarbă a dracului, rulată după
moda slim, gândindu-ne că șperțul pus
la dispoziția negustorilor pentru a trece cu vederea marfa aranjată în grabă e
mărișor, dar dacă nu dai, nu stai în față, vine concurența, se gudură ca
Patrocle, dă câteva limbi ca Scooby-Doo, și te trezești că strâmbă din nas,
oferta ta consistentă nu le mai zgândărește interesul, în concluzie, ești
nevoit să faci ceea ce trebuie, și anume să le nutrești uzanțele viciate, fără
de care ar urca o treaptă pe scara evoluției, însă aici e România, cine nu se
adaptează la regres nu rezistă și este eliminat din cursa pentru supremația rozătorilor
de ciolan, așa că, în două cuvinte, se
rentează.
În față, o căruță cu lemne, în spate, o
autogunoieră încărcată cu deșeuri menajere, ambele mocăite, mormăind în tandem
cu glasul dogit al tipului din stânga mea, ce nu mai are răbdare, căruțașul șfichiuiește
savant animalul de tracțiune, gunoierul sâsâie printre dinți o sudalmă, noi bem
cu poftă pentru a suta-mia oară din sticla de apă plată, scoasă recent din dubă,
umezindu-ne gâtlejul, recăpătând viață și asudând instantaneu, mârțoagele dupăie
din copite, biciul lovește nemilostiv pielea arsă de soare, Alin se apleacă după
celularul căzut între pedale, îl înșfacă, degetul lui glisează pe ecranul
tactil până-n dreptul piesei sale preferate, apasă play, cablul lunguieț ce iese din telefon e conectat la casetofon,
astfel că din boxele prăfuite ale merțanului de cinci tone se ivesc, aidoma
zorilor unei lumi tainice, ce se înalță spre slăvi, acordurile armonioase ale
unor taragoturi, viori și acordeoane, dublate de precizia chirurgicală a unui țambalagiu
profesionist, un taraf în toată regula, ceata țiganilor de mătase, fi’ndcă asta le-a fost soarta, prin corturi și
hrube, cârpind câte-un ceaun de tuci, lipind câte-un uluc din tablă zincată, cărând
ce se poate căra din pădure, cu pruncii mereu după ei, bărbați de la paișpe
ani, femei de la doișpe, că traiul nomad este anevoios, verile scurte, iernile
lungi, înecându-și amărăciunea cu poșircă, căci de iubit tăt omul iubește, doar
divorțurile sunt năprasnice, nimic nu e veșnic, parcă ieri te îndrăgostiseși
pentru prima dată, azi îți numeri despărțirile, hărăziți din fașă unei aprige
extincții, trecuți prin ciur și dârmon, dar atâta timp cât Cerul le mai acordă
o șansă, încearcă să n-o risipească în van – măcar să se consoleze cu niscaiva
efecte placebo.
Aveam impresia că străpungem, portal intergalactic,
o altă dimensiune a realității, șleaul pe care hurducăiam în ritmuri lăutărești,
flancat de plopii toaletați astă-primăvară, crea senzația unei înaintări în
gol, corbii bulversați de apariția noastră inopinată, dincolo de confiniile
tangibilului, ne însoțeau prin acest meleag al transcendenței, amintind în
treacăt de Păsările lui Hitchcock, însă
noi eram protejați de caroseria vehiculului și, evident, de muzica providențială
a scripcarilor hăituiți de istoria implacabilă a celor care au învins, fiindcă
așa a fost scris, prezentul e la cheremul întregului neam omenesc, nu și pentru
ei, iar dacă cineva vrea să dea timpul înapoi, crezând c-o să recupereze ceva
util, acela n-a priceput nicio iotă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu