Așa-i dacă-ți petreci nopțile holbându-te la meciurile din NBA, dormi până la zece jumate, iar când consideri că te-ai dezmeticit, amestecând cu lingurița cafeaua recent măcinată în ibricul cu apă opărită, ațipești la loc și visezi la banchetele bahice. Însă ai lăsat fereastra deschisă. Din preajma părculețului cu salcâmi piperniciți și clopotniță falică, un glas gutural anunță o catastrofă iminentă... și capitulezi:
Să luăm
aminte. Pace tuturooor!
Și duhului tăăău.
Tăria mea și scăparea mea este Domnul și s-a făcut mie spre mântuiiire.
Înțelepciuneee!
Din Epistola
sobornicească... „HRANĂ, APĂ, ENERGIE
- O întoarcere la rădăcinile neamului românesc”
citire.
Să luăm
aminte!
Fraaațiloor,
a venit vremea ca poporul român să aibă un program de țară care să-l definească
în lume și să-i asigure bunăstarea. Independența țării se definește și prin
capacitatea de a te gospodări singur. El a fost propus poporului român încă din
2010 și a suferiiit modificări de-a lungul aaanilooor, pentru a răspunde
marilor provocări ale prezentului. PIATRA DE TEMELIE A PROGRAMULUI: Instaurarea
statului suveranist-distributist și a unei societăți bazate pe democrația participatiiivăăă,
în care Adevărul, Libertatea și Suveranitatea sunt axa de valori a dezvoltării României. CE PROPUUUN
CONCRET? Un nou model social, economic și politic, inovator și unificator: suveranism-distributismul,
menit să producă modificări structurale și, în final, o schimbare de sisteeem,
deoarece pe scheletul actual nu se poate construi cu adevărat... Suveranism-distributismul
este un model social și economic al libertății și al binelui comun (al frățietății),
care se bazează pe producția locală și pe democrația participativă și care
poate fi soluția salvatoare pentru orice țară, nu doar pentru Româniiiaaa. Economia
suveranist-distributistă este economia lucrătorilor-proprietari, a familiei
tradiționale, a comunităților, a producătorului român auteeentiiic. O economie
echitabilă, stabilă și morală, care mărturisește tradiția. Democrația
participativă reprezintă o sursă continuă de putere pentru cetățenii care se
vor putea implica direct în procesul leeegislatiiiv, fără a aștepta pasiv să
fie chemați la urne o dată la patru ani. În România, tranziția către democrația
participativă și economia de piață în sistem suveranist-distributist marchează începutul
Marii Renaaașteeeri Naționaaaleee.
Pace ție,
cititoruleee!
Și duhului tăăău.
Aliluia, aliluia, aliluuiaaa!
M-am trezit
brusc, mi-am scărpinat urechile și-am dat să beau din șvarțul care se răcise. „Unde
am mai auzit asemenea gogomănii?”
Examinând
graiul doctrinar ce mizează pe contradicțiile lăuntrice și relatia dintre formă
și fond, am abordat impetuos textul cu pricina, supunându-l unei canonade
hermeneutice. Ținând cont de asprimea metodei apofatice și de seducția maladivă
a fetișizării regulilor/rigorilor... calităților cutumiare, mi-am zis că n-o fi
bai, și i-am dat bice:
UNU. Codexul
valah, unealtă propagandistică
Am observat
că s-a făcut uz de formule retorice vagi și consolatoare („adevăr”,
„libertate”, „suveranitate”, „tradiție”, „rădăcini”), care, în loc să lămurească
norodul, îi întunecă socotelile. Pericopa „prezidențială” abundă în cuvinte
golite de conținut, ce funcționează mai degrabă ca mărci afective, nu ca
vectori de interpretare. Întrebuințarea unui glosar sibilinic nu îndulcește amăreala tescovinei, ci îi „transplantează” condiția printr-o alocuțiune
mitologică prin care se solicită deshumarea dosarelor „originalității” ginții
noastre veșnice.
DOI. Amurgul
rațiunii prin aderarea la basm și biosferă
Nelipsita tendință
de a glorifica sorgintea neamului (acest declin
înspre mediul înconjurător) este
caracteristică estimărilor retrograde, care evită contactul cu complexitatea
modernității. A te restitui obârșiilor înseamnă a refuza să-ți asumi
contemporaneitatea și antinomiile sale – o născocire „de ultimă oră” pentru o
reconciliere (măsluită benevol) cu trecutul (un „mit secular”) – suplinind expertiza
minuțioasă cu garanția abracadabrantă și infantilizantă a unor castele de nisip.
TREI. Erotizarea
ascetică a congregațiilor și a îndeletnicirilor domestic-endogene
Conceptele
de „lucrători-proprietari”, „familie tradițională” și „producătorul autentic” sunt
lesne de demontat, aceste idei „sacralizate” reificând anumite șabloane sociale,
pe care ni le oferă ca pe o suită de dezlegări în cadrul eternelor Păresimi. În
realitate, aceste ilustrații ascund inegalități cruciale, calchieri ale unor precepte ciocoiești, servite sub forma
reveriilor câmpenești (o disimulare a unei neîndoielnice alienări...),
printr-un imaginar romanțios/bucolic...
PATRU.
Plenitudinea răzeșilor și noua arhitectură civică
Suntem
precauți în fața oricărui proiect macrocosmic ce făgăduiește o schimbare de
paradigmă prin reconsolidarea spiței noastre nobile, dacice ș.a.m.d. În
siajul dialecticii negative, respingem ipoteza că o stăpânire primenită posedă zelul și priceperea de-a digera discrepanțele
fundamentale ale modernității. Orice instanță decizională care se laudă c-ar
deține rezolvarea curentă a fluctuațiilor epocii contemporane este deja
complice cu logica dominației.
CINCI.
Suveranismul - rețetar de scăpătări dogmatice
Noțiunea de
„suveranism-distributism” e aidoma unei reacții resentimentare la globalizare,
dar care rămâne prizonieră acelorași tipare noetice intransigente. Speranța
unei rebranșări etnice este, în
definitiv, o alegorie a integrității pierdute – prodrom al unei nostalgii
despotice.
Fragmentul de
mai sus relevă o simptomatologie marasmică (mereu actuală), menținută printr-o
emfază ce substituie criticii cotidianeității „pașoptismul legendar” (cu efecte
lenitive), se angajează să ne „furnizeze” dezrobirea, însă pregătește terenul
pentru un plan de control sever (mascat în semantica vredniciei obștești) și nu acceptă disonanțele incontestabile ale
societății în dauna unei armonizări artificiale. În rezumat: recurge la un
limbaj pseudoemancipator, cu rezoluții atinse de senescență.
Îmi suna
cunoscut, așa c-am hotărât să-mi reîmprospătez memoria (încercându-mi norocul)
cu o culegere de „sinteze la cald” din moștenirea intelectuală a unui strașnic
apărător al maselor oprimate... Căci asta face un absolvent de Teologie-Litere în
timpul liturghiei de duminică: buchisește cu ardoare „Arhivele Comunismului”, ca
să descopere niscai asemănări (de ton, topică, ritm, subiecte explorate...) între
orația „Gurului din Carpați” și discursurile lui Vladimir Ilici Lenin. Astfel că,
lecturând, volens nolens, una dintre
ofrandele sale didactice[1],
am găsit, chiar în primele pagini ale cărții, o sumedenie de similitudini.
Pornim de la
exortația bolșevistă[2]
a „Părintelui Uniunii Sovietice” din Cuvântarea
rostită la mitingul de la Casa Poporului din Petrograd, 13 martie 1919, care începe așa:
„Problema de
căpetenie care interesează pe cei mai mulți dintre voi este aceasta: cum stau
lucrurile cu aprovizionarea și ce măsuri a luat în această privință Consiliul
Comisarilor Poporului. Îmi voi permite să vă vorbesc pe scurt despre aceste măsuri.
Am intrat într-un semestru greu, de foamete, când toți dușmanii noștri externi și
interni..., știind cât de greu o duce populația, încearcă să exploateze această
situație, încearcă să răstoarne Puterea Sovietelor[3]
și implicit, în mod conștient sau inconștient, să restaureze puterea moșierilor
și a capitaliștilor” (p. 30).
Deși vin din
ere și contexte ideologice diferite[4],
se pot identifica repede câteva afinități stilistice, tematice, vizionare:
1. Vocea profetică
și apelul la criză
Lenin își împărtășește
neliniștile ce vizau semestrul complicat
(„de foamete”) și „adversarii” care se străduiau să destabilizeze statul. Georgescu
pomenește de „marile provocări ale prezentului” și de nevoia urgentă de renaștere
și reconectare cu izvodul străbun (și
sfânt) al neamului („Popoare întregi sunt abandonate în sete și în foame”[5],
„Fiecare al treilea om, astăzi în lume, spune: «Mi-e foame». Fiecare al doilea
spune: «Mi-e sete». Și aproape fiecare spune: «Mi-e frică»”[6]).
Amândoi folosesc tensiunea precarității
ca premisă pentru justificarea fisurilor din osatura socială și introducerea
unei tactici „inedite” de organizare.
2. Depistarea
unui vrăjmaș absolut
Lenin: „dușmanii
noștri externi și interni... [vor] să restaureze puterea moșierilor și a capitaliștilor”.
Georgescu: deși nu precizează explicit cine sunt aceste entități ostile, inițiază
un conflict între „noi” (vulgul mioritic indigen) și „ei” (mașinăria globalistă/soroșistă)
– perspectiva dualistă, de tipul noi
vs. ei, fiind esențială ambelor cazuri.
Se anticipează izbăvirea colectivă
prin repudierea principiilor/demersurilor celor ce țineau de vechea gardă.
3. Chemarea la/și
căutarea unui țel „spiritual” superior
Lenin:
eficacitatea sovietelor este legitimată prin opoziția față de asupritori. Georgescu:
preconizează o rețea instituțională etică,
imparțială și fiabilă, ancorată în ortodoxism,
slobozenie și neatârnare. Amândoi învestesc această „cooperativă” cu un imperativ
edificator/purificator... – fie în slujba unei prosperități „chinovitice”,
fie-n avantajul unei megalavre a „laicatului”.
Analogii
teoretice
a. Distrugerea
normelor în vigoare, în favoarea unei
pravile neasemuite
Lenin: era
de părere că monarhia țaristă nu putea fi reformată, ci trebuia stârpită, de
aceea a călăuzit o rebeliune. Georgescu o zice răspicat, excluzând
probabilitatea ca ceva neviciat și durabil să se ridice pe „scheletul actual” –
cerând, deci, o ajustare radicală a sistemului. Ambii preferă o poziție
combativă în detrimentul status quo-ului „decadenței”.
b. Încrederea
în potențialul de netăgăduit al plebei.
Lenin:
cutezanța/virilitatea/competențele sovietelor – întruchipare „candidă” a voinței
proletariatului. Georgescu: „democrație participativă”, în care cetățeanul are
un rol activ în procesul legislativ. Amândoi își exprimă suspiciunea referitoare
la pluralismul clasic și pretind
variante contributive, ostentative și pertinente (deși în sfere pragmatice diverse).
În concluzie,
voroavele georgesciene nu sunt marxiste, însă îmbrățișează expresii stereotipe asemănătoare
cu cele întrebuințate de Lenin: invocarea unei recesiuni presante, detectarea
și localizarea inamicilor strategici și lansarea (pe orbita fantasmelor de
regresie) unei scheme providențiale, virtuoase și belicoase de redresare bugetară – fictive. Putem afirma că ambii mânuiesc slove meșteșugite (de ruptură, de dezbinare) cu promisiunea unei regenerări sociale – fiecare din
unghiuri (noțional-empirice) personale.
Punctul
comun (citiți în întregime Proiectul
mesianic panregional al CG-ului, ca să vă convingeți) este înfierarea colonialismului
nesăbuit (și a inerentei concentrări excesive de resurse). Doar că duetul
protagoniștilor statali o scaldă „melancolico-progresist” când vine vorba de
restructurarea vetustei orânduiri și reclădirea veritabilă a patriei-mamă. Angajamentele „perestroichiste” ale lui
Georgescu (un vlăstar de nădejde al nomenclaturii postdecembriste) n-au nicio
acoperire financiară, fiind nimic altceva decât fabulație. Cât despre Lenin, o
spune el însuși, când:
(1) întrebat
ce opinie are despre populația rurală cu
stare modestă, a replicat cu seninătate: „...țăran mijlocaș este acela care
nu exploatează pe alții, care trăiește de
pe urma gospodăriei lui (italicele ne aparțin), căruia de bine, de rău, îi ajung grânele (rostiți, vă rog, acest
pasaj utilizând cadența verbală a lui „Kremlin” Georgescu, n.n.), care nu este
chiabur, dar nu face parte nici din țărănimea săracă. (...) ...țăranii mijlocași
oscilează. Astăzi sunt pentru noi, mâine
pentru altă putere. (...) Și în programul pe care-l vom adopta peste
câteva zile, noi ne pronunțăm împotriva
oricărei violențe față de țăranul mijlocaș. (...) Suntem pentru violență față
de chiabur, dar împotriva violenței față de țăranul mijlocaș. (Unde ești,
Caragiale?, n.n.) (...) ...politica noastră în această privință este foarte clară... suntem pentru o înțelegere
cu ei, pentru concesii” – pp. 14-15. (Știm cu toții ce s-a ales de micii proprietari – au fost expropriați,
persecutați și supuși colectivizării),
(2) chestionat
în legătură cu dispozițiile care să-i înlăture pe membrii aparatului administrativ
imperial, a răspuns prompt: „Ea [Revoluția din Octombrie] i-a dat afară pe
vechii judecători și a făcut din justiție o
justiție populară. Dar judecător e mai ușor să fii, pentru aceasta nu trebuia
să cunoști legile vechi, ci pur și simplu să te conduci după simțul dreptății. (...) I-am dat afară
pe vechii birocrați, dar ei au venit înapoi..., își prind în piept (ei, falșii
patrioți, n.n.) o cocardă roșie și umblă după posturi grase (deja miroase a banane, blugi și vacanțe în străinătate,
n.n.). Ce-i de făcut? Trebuie să luptăm neîncetat... să-i
izgonim... să-i supraveghem prin intermediul muncitorilor comuniști și al țăranilor
pe care-i cunoaștem nu de azi-de ieri”
– p. 15. (vezi acel „Ce mă fac cu voi?”
al lui George Simion, precum și alte declarații/mesaje ale sale, ce instigă la
acțiuni împotriva ordinii sociale/constituționale etc.),
(3) interpelat
cu privire la indignarea unora că în fruntea Armatei Roșii se află slugi ale împăratului/vechea
ofițerime, a ripostat cu discernământ: „Trebuie să-i folosim în toate domeniile
construcției, deoarece... neavând experiența și pregătirea științifică a
vechilor specialiști burghezi, nu o vom putea scoate la capăt numai cu forțele proprii. Nu suntem utopiști...
(...) Dacă nu puteți construi clădirea cu materialul pe care ni l-a lăsat lumea
burgheză, atunci n-o veți construi de loc (sic!) și nu sunteți comuniști, ci
simpli palavragii ...trebuie să învățăm
de la ei ...trebuie să folosim munca lor oriunde acest lucru este posibil”
– pp. 6-7. (Scor eficiență procedurală: Lenin 1 - Georgescu 0),
(4) s-a
decis să ungă pe suflet publicul evident îngrozit (aparent, doar rezervat) de ambivalentul
triumf al cauzei socialiste[7],
asigurându-i pe cei prezenți în sală că, în mod cert, „chestiunea sătească” va fi remediată: „Trebuie creată o legătură între
proletarii de la orașe și sărăcimea satelor... Acum s-a statornicit o foarte strânsă legătură, realizată prin mii de fire invizibile. (...) Acum
trebuie să depunem o muncă titanică... Aici nu trebuie să acționăm prin violență,
ci numai prin convingere” – p. 7. (Și,
amușinând raționamentele distorsionate ale liderului de la Moscova, ajungem, târâș-grăpiș,
la elanurile și elucubrațiile misticoide ale carismaticului campion în scatofagie
cronică, Călin „One-diliu-show” Georgescu[8]).
Prin urmare,
în cazu-n care o să răsfoiți Scrierile
tovarășului de tristă amintire, veți remarca rapid maniera conciliantă (generoasă pe alocuri) a justițiarului
implacabil, chit că era feerică și profund ipocrită – fiindcă predicase emanciparea poporului[9],
instaurând însă un regim autoritar, fusese idealist în cuget, dar dictatorial în
practică. Fapt implementat și la noi, în perioada stalinistă/ceaușistă... O
temere perfect îndreptățită, via
deducție logico-matematică, pentru „nicușoriști”.
Mi-am
inspectat ceașca. Pelicula groasă de zaț trona pe fundul porțelanului. Metaforă
a proclamațiilor recrudescente, dac-o puneam la fiert (un act performativ, în ochii și-n mâinile analist-curatorilor), m-ar
fi amăgit cu informațiile ei eronate. Apetitul culinar/cultural e dificil de astâmpărat
și îmbracă mantia tangibilului numai pentru
a-l înlocui. Apoftegmele mediatice/gastronomice... invadează TikTokul. Fiind nu
doar alterări ale existenței obiective, ci nonsensuri sadea, grandomanul
Georgică își înalță schela filosofică pe norișorii de bezea. Bulgărele demagogic
se dă de-a berbeleacul pe pajiștea stelară a carului cu boi pictat de
Grigorescu. Românul s-a născut poet ...și analfabet. Unii își sfidează destinul.
Autoînșelarea constă în a manevra aceleași cuvinte în registre distincte... Iar
alții nu sesizează decalajul.
Închid
telefonul și, preț de câteva clipe, rămân nemișcat, cu privirea ațintită pe
oglinda mată a ecranului. Pesemne că înainte de a ne repara țara (sau oricare
altă națiune) se cade să reflectăm nițel la ce vrem să spunem când rostim: țară... națiune.
(Foto © flickr.com, chrisfriel - thinking about donald trump #1)
[1] V. I. Lenin, Opere,
Vol. 29 (Martie - august 1919), Editura
Politică, 1959.
[2]
Bolșevicii = majoritarii; în contrast cu menșevicii = cei aflați în minoritate – aripa echilibrată a
partidului, cei care susțineau un socialism mai
democratic, bazat pe o propășire graduală, în colaborare cu burghezia liberală.
[3] Soviete (rus. „sfaturi”, „consilii”) erau grupări spontane
autoadministrate în timpul revoluțiilor din 1905 și 1917. Ulterior „Puciului
din Octombrie”, ele au devenit instrumente de guvernare ale proaspătului
instalat regim comunist.
[4] Leninism = revoluționarism inflexibil, materialism istoric și
dialectic, ateism militant, abolirea proprietății private, pledoaria pentru un
stat centralizat al clasei muncitoare/internaționalismul proletar. Georgism/Georgescianism = suveranism și distributism, conservatorism
social-creștin-catolic/universal, euroscepticism, promovarea și sprijinirea
proprietăților private mici și mijlocii, autonomie națională, descentralizare
treptată.
[5] Călin Georgescu, Cumpăna
României, Editura Christiana, 2016, apud Ruxandra Rădulescu, Alimentul pe care Călin Georgescu dorește să-l
elimine din meniul românilor, Gândul.ro, 28 nov. 2024.
[6] Ștefan Mandachi, INTRĂ
CĂLIN GEORGESCU ÎN TURUL 2? Candidatul
cu cea mai mare creștere în sondaje, YouTube, 22 nov. 2024 (interviu
difuzat cu două zile înaintea primului tur al alegerilor prezidențiale din
2024).
[7] Să nu uităm că ne referim la anul 1919: Primul Război
Mondial se încheiase, iar Rusia se confrunta cu pagube economice și teritoriale
masive, după Tratatul de la Brest-Litovsk, semnat între emisarii Guvernului
bolșevic și cei ai Germaniei.
[8] Pentru o listă (audio-video) mai detaliată, recomand
episoadele 81, 91 și 101 ale emisiunii Starea
Impostorilor, canalul Starea Nației
Oficial, de pe YouTube, realizată și moderată de Valeriu Nicolae.
[9] Acesta este termenul corect, căci adesea îl întâlnim pe
Lenin în postura unui proroc ce revarsă, de la tribună, râuri-râuri de lumină împăciuitoare,
făgăduitoare și reconfortantă spre inimile auditoriului venit să se adape orbește...
(de la cel care le livrează minciunele).
