O altă lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere, volum apărut la Editura Tracus Arte/2021.
O altă lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere, volum apărut la Editura Tracus Arte/2021.
Lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere.
Volumul a fost desemnat câștigător al Premiului „Budila-Express” în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a VII-a.
https://www.facebook.com/editura.tracusarte/videos/482969266351831/
...precum și noi am iertat
greșiților noștri. Azi plec mai repede, vreau să ajung la librăria
La Feltrinelli. 8 euro și 41 de cenți,
toate romanele și povestirile lui Kafka. 3, 60 Originea Speciilor de știți voi cine.
În spatele mallului, un boschetar doarme cu genunchii înmuguriți dintr-un
gang și cu spinarea lipită de ușa din dos a unui magazin. Lângă el, o sticlă de
bere; lângă mine, altă sticlă de bere; ambele goale. Trei chiștoace de culoarea
dovleacului și o flegmă uscată pe jumătate. Traseul
artistului în amurg.
Apare Poliția Locală, îl roagă politicos, ca de la tovarăș de beție la
tovarăș de beție, să se scoale. Cu mine nici angajatele de la Bancpost n-au
vorbit așa.
Când urc scările spre parcare, prind din zbor conversația celor două
moldovence cu fuste scurte și sâni debordanți:
─ Ăsta nu-i vecinul nostru de la Conegliano? referindu-se la cel cazat la Hotel Clorofila.
─ El e, și-și pune mâna la gură.
─ Păi și umblă p-aci?
─ Se pare că da.
Nu găsesc o bancă unde să-mi hodinesc oasele și să răsfoiesc
volumul de poezii (Jacques Prévert, ediție bilingvă) pentru care am achitat o
sumă rușinos de modică, prin urmare mă îndrept, în adierea canalului navigabil
ce se varsă în laguna venețiană, spre spital.
Moșulică iar vrea să meargă la veceu, zice că are demnitate... și că peste anumite lucruri
nu trece nici dacă se scoboară Hristos din Cer. Adică nu acceptă să-și dea
drumul în scutec.
─ De ce mă faci să blestem?
─ Domnule Giovanni, asta e politica doctorilor.
─ Șșșt! – punându-și degetul arătător strajă buzelor. Ei
nu tre’ să afle.
N-am voie să-l las să se ridice. Se înfurie, urlă, dă din
picioare. Vin pe rând infirmierul, medicul, asistenta: „Funduțul într-o parte.
Așș...a. Ne luăm vitaminele...” După 20 de minute se calmează, după 40 trage la
aghioase.
Mi-e milă de el, însă și de mine. Încă o noapte pe care
mi-o petrec aici fără să primesc o lețcaie. Am înțeles că nu mai vor să-l ducă
acasă (ceea ce-ar fi însemnat c-aș fi putut să-mi continui munca), ci la azil.
Aceeași poveste: nema lovele. Deci nu miroase a bine. Dar ce miroase bine în
lumea asta în care cei care ne-au abuzat de mici sunt chiar Zeii?
we all go a little borderline sometimes
ai mei n-au avut
aparat video. amintirile s-au derulat
mereu pe ecranul
lăuntric
la Gherăiești... Terasa Parc...
sau bucătăria unei mătuși
de-aici îmi scot
io câte-o trufanda literară
memoria e
insațiabilă și ironică... se
încăpățânează să dăinuie
spuneai că o să
merg la dracu și-o să scornesc haikuuri
pentru cei care o
să le priceapă (tu nefiind printre
ei)
normal
căci ai nevoie de
studii acreditate și de articole girate de
cele mai erudite
minți academice
de-aia ți se
zbârlește fofoloanca la murmurul unor locuțiuni
neuzitate în
limbajul curent
până nu verifici
fișa de funcționare a motorului nu te urci
în barcă
e avantajos să
visezi și fizicienii visează my love
poetul ăsta încă
refuză și ascultă pe repeat înregistrarea
de pe reportofonul
găsit într-un salon de spital
un infirmier s-a
apropiat de un muribund i-a prins obrajii
în menghina
palmelor și-a rostit fluent ca o adiere lină de vânt:
nu-ți fie teamă! n-ai
pierdut nimic
(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)
În nopțile clinice, de
planton stau fie două infirmiere, fie doi
infirmieri. De teamă să nu-și dea cu sacâz, protocolul spitalicesc nu permite
un băiat și-o fată. Bunica din camera 410 vorbește în somn (pentru ea
lenitivele sunt ca și cum n-ar fi), o invocă pe maică-sa, pe Elsa, spune că a
isprăvit ceea ce avea de făcut, poate să vină s-o controleze, apoi îl strigă pe
Roberto. Tipul cu mustață stufoasă și chelie, ce veghează și el la căpătâiul
unui moșneag, îmi zice c-o tulește la parter să fumeze o țigară și să bea un caffè, sperând (când va reveni) să
n-o mai audă cum răcnește.
În 408 septuagenara Francesca dorește să i se schimbe pampersul. De pe
culoar pot să-i văd piciorușele subțiri, strânse aluziv într-un unghi de 30 de
grade. Flăcăii din tura nocturnă își îndeplinesc meseria: o dezmiardă cu șervețele
umede, parfumate... După o oră vor trebui să intre din nou la ea. Cred c-o face
dinadins.
Vecinul de salon, al cărui nume îl știe numai Dumnezeu, are probleme cu
prostata. Adineaori a mers să se ușureze, iar când a ieșit de la toaletă cocoșelul
i se bălăbănea slobod. Se trântește-n pat, își trage așternutul peste șale, rămâne
cu ciolanele dezvelite și rostește pe un ton comic și impersonal: „Oricum
urmează să-mi facă injecția”.
Luminile din încăpere sunt stinse. Pe coridor îs aprinse doar lămpișoarele
pătrățoase de noapte. Ne înfățișăm ca o adunătură de neputințe ce chicotesc
imbecil la zvonurile despre un paradis pierdut sau despre unul în care cică am putea să ajungem. Credința și nădejdea
sunt cele 75 miligrame de Herphonal înainte de cină. Iubirea e întâi și-ntâi
iubire egoistă. Cel de lângă tine delirează cu voce tare. Tu adaugi 25 mg.
Se zice că Freud a descoperit ceea ce-a descoperit, analizând
comportamentul unor oameni bolnavi cu capul. Dacă ar fi stat în locul meu,
rezultatul ar fi fost mai tragic.
4:53 a.m. Secția de geriatrie. Cocârjat.
Cu fruntea pe speteaza
scaunului din față.
...biografia noastră cea
cotidiană nu ne-o da astăzi. E ora mesei. O tipă cu
batistă la gură se strecoară și întreabă: „Mămăliguță cu brânză măcinată, tocană
de legume sau farfurie unică?” Mă apropii de căruciorul cu bunătăți să văd cum
arată. Cealaltă fată, tunsă scurt, tatuată pe brațe, chip de porcușor, antebrațe
solide, își ascute vocea și mi se adresează amenințător că nu e voie să vin așa
de-aproape: „De ce crezi că purtăm noi hainele astea?” Că vă place să vă îmbrăcați
în nailon, evident.
Nursa apare la ore fixe. „E timpul să vă luați tratamentul”, și-i toarnă
lui don Giovanni o pulbere de coral în conserva de mere pisate, 100% italiene:
„Uite așa se face!” Probabil ca să știu data viitoare și să-i administrez eu
praful de stele.
Alaltăieri era lucid, azi e în lumea lui Fred & Barney. Cu siguranță
i-au mărit porția. Voia să plece acasă,
deși abia dacă se putea răsuci. Trăgea cu ambele mâini de triunghiul de plastic
ce stă spânzurat deasupra capului său, din diverse motive: ca să se-ajute
singur când nu e nimeni în preajmă, să tresalte de spaimă când se trezește din
somn, să creadă că-i un obiect casnic și să-l confuzioneze și mai tare.
Îmi cere să-l duc la veceu. Îi e rușine să facă în pat. Încerc să-l temperez, îi spun că e legat la un tub, că
poate să se pișe-n voie. Și cu lipsa mare la fel. „Aveți scutec, vine sora, vă
spală, vi-l schimbă și totul va fi în regulă”. Se uită la furtunașul străveziu
prin care i se scurge urina. Dacă n-ar fi fost sedat ca un animal, l-ar fi
durut literalmente în pulă. Cu degetul covrig, îl trece ca printr-un inel, în
sus și-n jos, în sus și-n jos, p-ormă îi dă drumul, iar bula de aer alunecă mai
departe.
Viața are și ea suișuri și coborâșuri. Ieri, camaradul lui de salon n-a
fost în stare să se hrănească singur. De aia suntem atât de mulți: avem nevoie
de cineva care să ne greșească doza.
Cine n-are părinți, să nu-și
cumpere. Același lazaret, aceeași miasmă de
embriogeneză. Pe Rai Sport, Slovenia-Belgia, volei masculin. Companionul de
salon se grăbește la toaletă. Prea târziu: face în scutec, îl scapă pe jos și mânjește
gresia. „Am murdărit tot”. Intră duduia care le aduce păpica. Îi explic situația.
Plus c-ar fi fost necesar un pampers curat. Probabil că Giovanni făcuse și el așijderea,
numai că nu i se dezlipise de la brâu. Mobilizat la pat, treaba-i mai simplă.
Din camera alăturată, sunete stridente și un țiuit adânc ies prin porii
zidurilor, dând de știre că un semen de-al nostru are o criză. Un bărbat de vârsta
a doua stă în ușă și își șterge pleoapele. După câteva minute o femeie cu poșetă
din piele maro îi ia locul. Giovanni o solicită: „Domnișoara frumoasă!... Domnișoara
roșcată!...” Îi zic s-o lase-n pace, că e măritată. El: „Eh! Doar n-o ating...”
Apare infirmiera-șefă, cu stetoscopul atârnat de gât (sau poate că-i
doctoriță), și le potrivește medicația. Intuiția îmi spune că-i româncă, întrucât,
deși observă că mi se-mpleticește limba când intenționez să rostesc ceva în
italiană, se zgâiește la mine cu ochii ei de olteancă prăjită la solar și așteaptă
să reformulez. Dacă s-ar auzi așa cum o aud eu, n-ar mai fi atât de plină de
sine. (Vai, nu cumva să afle colegii că e stranieră! Mergi fă d-aci! Se simte
de la o poștă.) Bătrânul o complimentează. Ea surâde. Însă când nu vrei să-ți
pierzi una dintre cele mai bine plătite joburi din societatea asta mediocră,
execuți orice grimasă fără să cugeți prea mult.
De dincolo, sunetele încetează. Rusoaica badantă, ce trebuia să se ocupe de
babă, dispare și ea. Doar mirozna de căcat
e cea care persistă.