luni, 12 iunie 2023
(11) Jurnal de Recepție. Travesti
marți, 16 mai 2023
TIMES NEW ROMAN gen (10)
Confundat
cu Adrian Copilul Minune, Rareș Prisăcariu a fost invitat la o nuntă
Câștigătorul sezonului treisprezece al concursului
de divertisment “Românii au talent” s-a trezit în mijlocul unui alai de nuntași
aghesmuiți, care îi cereau insistent să-i ungă la inimioară cu o melodie din
aia șucară, că altminteri o s-o pățească.
Prins la strâmtoare, băiatul de numai șapte
anișori a căutat să le explice petrecăreților recalcitranți că fusese o confuzie,
însă și-a dat seama că n-are cu cine sta de vorbă. Oaspeții sosiți la chermeză,
afumați de băutură, cu chef de dans și revoltați de rigiditatea invitatului
special al evenimentului, au început să-l îmbrâncească pe Rareș și să arunce
înspre el cu bancnote de un leu.
„L-am văzut în biserică, la cununia religioasă. Îmbrăcat
la patru ace, papion, alea-alea, și m-am gândit să-l chem la bairam. Iar el o
ține langa cu iubirea de neam, geniul național și spiritul imbatabil al
poporului nostru”, ne-a mărturisit foarte indignat nașul mare. „Un impostor! În
loc să bage o manea (interveni soacra mirelui), s-a pus să recite din poezia
aia, Mumia lui Ștefan cel Mare”.
Cel care, la nici o zi după triumful din finala
show-ului difuzat de Pro TV, a fost supranumit „copilul minune” a încercat din
răsputeri să dreagă situația, dar degeaba. Comesenii s-au arătat scârbiți de vedeta
serii și și-au vărsat imediat amarul pe duba blindată a jandarmilor solicitați
să rezolve încurcătura.
„Ni s-a spus că are talent. Păi să cânte!” au
declarat la unison câțiva gealați cu sprâncene pensate, care filmau cu
telefonul mobil momentul în care brilianta odraslă era escortată spre ieșire.
luni, 6 martie 2023
Pă șleau
S-a mai sinucis un asistent medical. De data asta
e vorba despre patronul unui Serviciu de Îngrijiri la Domiciliu. Arădenii sunt
în „șoc”: cu câteva zile-n urmă, postase pe FB că prietena lui era gravidă, părea
fericit, n-a dat niciun semn c-ar fi avut necazuri, anul acesta s-a arătat foarte îndrăgostit și plin de viață (adevarul.ro).
Rețeaua de socializare a lui Zucki s-a umplut imediat
de condoleanțe (hilare și vulgare, dar în ton cu mirajul autistic în care,
lipsiți de orice preocupări eliberatoare, se scaldă terrienii) – mesaje de adio
pe căi virtuale (sic!), ce, frizând penibilul penibilului, devoalează relevanța
existenței umane (micime, falsitate și disimulare), în răspărul realităților
tabloide, imanente culturii mainstream,
în care, malaxor autocrat, ne agrenăm, liniștiți & afectați, energiile,
simțurile, talentele.
Îmi povestise D. că, pe vremea când fusese angajat
la firma răposatului, nu primise suma integrală din remunerația alocată lunar, în
funcție de cantitatea muncii prestate
în folosul pacienților. Motivul: „Păi tu lucrezi de la șapte dimineața la șapte
seara, însă io n-am cum să-ți plătesc orele petrecute în mașină, în așteptarea
comenzilor. Este timpul tău, în care faci ce vrei. Asta-i situația”.
Acum aud că eroul pandemiei, care ar fi fost găsit într-o baltă de sânge
(aradon.ro), își extinsese afacerea în Oradea și Botoșani, și intenționa să
deschidă o filială în Timișoara. Deci, se poate.
Titlurile publicațiilor online sunt grotești: „S-a
sinucis în seara de Mărțișor” (criticarad.ro), „Sinucidere ciudată” (stiripesurse.ro).
Și tăt boborul se crucește: „Cum de s-a
întâmplat așe ceva?”
Bomboana de pe colivă îi aparține gazetarului criticist
Lucian Valeriu, care (cu speranța certă că antimartirul o să-i răspundă de dincolo) își trântește pe pagina
feisbuchistă regretul: „Offf, Ionuț... ce mărțișor negru ți-ai ales... – alean
exclamativ, succedat de emoji-urile față
tristă și două mâini împreunate
pentru rugăciune”.
Comentariile fac deliciul analiștilor sociali,
instruiți la Universitatea Mocrea. Cum majoritatea compătimitorilor se întrec
în dedicații funerare pompoase și lacrimogene, peisajul isteric e cât se poate
de savuros:
„Prietena, nu soția, l-a anunțat că e
însărcinată... Poate n-avea legătură cu el. Sarcina...”
„Motivul trebuie să fie unul serios să faci așa
ceva”
„Din păcate cred că a vrut doar să se drogheze și
a greșit doza (se presupune că și-a injectat morfină, a leșinat și, căzând, s-a
lovit la cap)”
„Alt prost... Să te sinucizi e la îndemâna
oricui... Să rezolvi problemele, să ai succes în viață, prea complicat pentru
creierul lui mic”
„Nu îmi vine să cred!”
„I-am dedicat un scurt fragment în noua mea
carte... Pfff... Era atât de fericit și emoționat, când l-a citit... Îngerii
să-i ducă sufletului lui minunat, în lumina veșnică!!!”
„Un super om...”
„De ce?oare de ce prietenul meu drag”
„Drum lin spre îngeri, maichi! Mult prea repede ai
plecat dintre noi...”
Și, desigur, inflația urărilor consacrate în caz
de suicid:
„Dumnezeu să te ierte...” și „Dumnezeu să te
odihnească...”
Că pramatiile de astăzi își întocmesc singure
dosarul pentru arhiva nemărginită a Securității, nu mai constituie un fapt care
să mă îngrijoreze și, cu atât mai mult, să mă mire întrucâtva. Dar să-ți negi
gândurile, substituindu-le cu reflecții pozitive (ca să fii în rând cu
tendințele politizate, până la vomisment, ale vremii), să pătezi memoria unei
persoane dintr-un orgoliu debordant și dintr-o nerăbdare morbidă (cu scopul
precis de-a acumula un număr satisfăcător de like-uri, via dopamină-serotonină, în cadrul sistemului motivație-recompensă),
să te afișezi ca un partizan al nemuririi exclusiviste, să dai indicații cu privire
la ce anume s-ar fi cuvenit să execute
un consângean, să te indignezi de dragul artei (și-al efectului ieftior) doar
fiindcă te simți abandonat și n-ai curajul să ceri ajutor (dar, în paralel,
faci paradă de bunăstarea ta afectivă, de echilibrul tău lăuntric, în ceea
ce-ar trebui să fie un blocaj mintal, o răsturnare a orânduirii lucrurilor, un zid
în care Dumnezeu să dea cu capul; adică te dai de gol) și vrei cu orice preț să
te bagi în seamă, și nu-ți pasă, bașca, o spui și-n văzul gloatelor molatice – no
la asta nu mă așteptam din partea unor creaturi ce pretind că au înțeles eterna imaturitate la care am fost
condamnați, de când ne-am lepădat amniosul, și că au prins șpilul acțiunilor de
autosubminare pe care le săvârșim permanent, în ciuda îndemnurilor la „trezire” și „emancipare” scrijelite pe toate gardurile.
Ei bine, nu. Întrucât societatea pe care o știm nu
e decât un „proiect de viață” elaborat chiar de însuși rodul acestui proiect –
omul. În consecință, orice fenomen pe care ne propunem să-l explicăm, vine deja
echipat (din atelierele minții) cu un manual de utilizare și întreținere, având
instrucțiuni clare, de la care (Ferească-te Sfânta Providență Dihotomică: Partidul și Biserica!) n-ai voie să deviezi. Dacă o faci, ai toate șansele să
ți se rescrie biografia, în funcție de apartenența concretă (nu doar scriptică)
la „planul hagiografic al secolului”. Și, de teama unei abateri (mai degrabă, din
cauza unei jene), te conformezi negreșit.
Că
ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă nu-și
etalează în public goliciunea sufletului? Sau ce-ar putea da el în schimbul flatării egoului său?
Că
cel ce se va rușina de Mine și de amendamentele Mele, în neamul
acesta desfrânat și păcătos, de acela
și Carta Națiunii se va rușina, când se
va aplica întru slava sa, a fondatorilor
ei și a pioșilor și exigenților tehnicieni.
Îți actualizezi statusul, și se rezolvă.
marți, 31 ianuarie 2023
31 gerar
Vreme ipocrită, lume bleojdită. Temperaturile
matinale sunt strânse fedeleș până la ora amiezii, când, după ce screm o ieremiadă
condensată în câteva perdele fugitive de ploaie, își scot la mezat valorile
termice și cresc impetuos, agnoziind centrul neuroendocrin responsabil de percepția
anotimpurilor și dereglând, prin ricoșeu, chiar dacă sala e încălzită și lumina
mereu aprinsă, ambițiile muncitorești și, implicit, dorința de-a împinge stânca
la deal, spre piscurile decepției.
Știm toate potecile, încercat-am fiecare remediu. Funcționează
până la un punct, apoi linia descrisă de semnele milimetrice ale improvizației este
curmată brusc de o palidă, dar eficientă, nebuloasă a profesiei de „a fi”. Duci
lingura la gură și nu simți niciun gust, te piepteni, chit că firele-s rare,
telefonezi unui amic, iar vocea ți se pare străină. Plimbările devin o povară,
trecătorii, ghidați de influxul biților, niște zombi pe ecranul orbitografului
universal...
Îți ațâți opiaceele naturale prin nutrienți dubioși,
pe care corpul ți-i respinge ca pe-un regiment de inamici hulpavi. Episodul
serialului favorit nu ți s-a încărcat. Ai dat refresh paginii de trei ori. Poate
c-așa va fi și la sfârșit, anticipând greșit o reîmprospătare a binelui.
duminică, 4 decembrie 2022
Lacul
https://revistapsyche.ro/2022/12/03/lacul-de-andrei-codrin-bucur/
Lacul de acumulare e secat de o săptămână.
Opriseră apa de la barajul din amonte, locul unde, peste câțiva ani, urma să ne
cățărăm ca să lansăm spre străfunduri un crâsnic împletit manual, în căutare de
ghiborți și de albitură. Cursul Bistriței fusese deviat prin canalul de fugă.
Din groapa imensă în care ne aflam îl puteam zări, cu mâna streașină la
sprâncene, cum trece pe lângă noi. Un tunel suspendat, plin cu viață acvatică.
În jurul nostru, marea de noroi, plămânul mocirlos ce își oprise respirația și,
expus intemperiilor sezoniere, își decroșa în văzul tuturor foițele pleurale.
În speranța c-o să se ivească un firicel de apă care
să țină captive câteva exemplare de clean sau plătică, lui tata i se cășunase
că n-ar fi rău să încerce să traverseze valea aceea nesfârșită. La doi metri
înălțime, putea să se afunde lejer în pământul cleios. Problema era că în
weekendul respectiv avea zi de vizită,
fiind obligat să mă ia cu el – apanaj al unui divorț cu năbădăi. Doi iepuri
dintr-un foc: scăpa de gura fostei muieri și i se oferea ocazia să îi predea
lui fii-su lecții importante din arta
războiului. Doar că eu n-aveam mai mult de o sută douăzeci de centimetri.
Dacă nimeream un strat moale, riscam să mă îngrop de viu.
Ne-am descălțat pe mal, apoi ne-am holbat
indiscret în zare. Gândul că la un moment dat cineva o să ridice lamele de
beton ale stăvilarelor și vom fi prinși în debitul învolburat al râului m-a
paralizat. Aproape că nu mai izbuteam să pășesc. Ce să caut în mijlocul acelei
palete de pictură, pe care s-au amestecat între ele toate culorile întunecate
ale naturii? Cât vedeai cu ochii, numai soluri argiloase, peste care nu
îndrăzneau să zboare nici muștele. Fluturii alburii părăsiseră zona, iar păsările
indigene nu se mai întreceau în trilurile răsăritului. Nu tu un petic de
verdeață, nu tu un pumn de țărână gălbuie. Din împrejurimi se deversa înspre
noi o liniște gravă. Soarele încă nu ardea, primăvara abia își intrase-n
drepturi. Exploram albia unei văi cu sedimente pelagice, pustiită de orice
faună și vegetație. Niște Jacques Cousteau ai bazinelor piscicole autohtone,
hălăduind pe unde și-a mânat mutu’ iapa.
A apucat șireturile ambelor perechi de pantofi și,
făcându-le nod, și le-a așezat de-o parte și de alta a gâtului, exact ca
ghirlandele florale pe care le primești când îți permiți să vizitezi, în
concediu, Insulele Hawaii. Prin aer pluteau miasme de fân carbonizat și mâzgă
proaspătă. Atunci am auzit pentru întâia oară termenii decolmatare și a decolmata,
pe care, evident, i-am uitat imediat. Mi se păreau atât de sofisticați,
raportați la hidoșenia ambientală ce mi se înfățișa privirii, încât nici nu
mi-am bătut capul cu trăncănelile explicative ale lui taică-miu. Era cât se
poate de clar: Băuse.
Umblam aidoma unor roboței teleghidați de către o
forță misterioasă, pipăind prundișul nămolit, cu tălpile goale. Ici și colo,
înfipte în clisa tuciurie, găseam câte-o lingură de tinichea utilizată pe post
de lest, fire și cârlige de pescuit, cioburi de sticlă și de faianță aterizate
din motive neelucidate pe traseul nostru, foarfeci ruginite, camere de bicicletă
și, la distanțe considerabile una de cealaltă – borne hectometrice menite să ne
călăuzească în călătoria inițiatică la care fusesem înhămat cu de-a sila –, câte-o
anvelopă de mașină, cu marginile roase de curenți și cu ațele pe-afară.
Tata lăsa impresia unui munte care vrea să
plutească. Cioplit din cea mai dură rocă, asemeni unui negustor în zi de târg,
țintea imperturbabil spre capătul de Nord al sinclinalului. Observând că nu mă descurc, bașca sunt
intimidat de efortul pe care trebuia să-l depun în tentativele de surmontare a
materiilor reziduale deasupra cărora îmi plimbam cu greu picioarele înțepenite,
a decis să mă poarte-n cârcă.
Pășeam odată cu el. Traiectoria membrelor lui se
identifica cu direcția de înaintare a corpului meu, ca și când eu nu eram decât
o extensie organică a trunchiului său robust, un apendice dospit printre umerii
lui bronzați, având rol de orientare, căci, de sus, îi puteam oferi indicații
prețioase referitoare la cât de uscat sau de umed era terenul pe care urma să
calce. Spionam liniile imaginare de sub orizont, căutând nuanțele maronii
deschise, semn că aluviunile se zvântaseră, iar ulterior, dacă mă-ntreba „Cum
e?”, îi răspundeam crispat „La fel, peste tot”.
Se deplasa cu băgare de seamă, strivind sub pielea
bătătorită a tălpilor lutul toxic prelins odinioară pe burta neexcavată a
lacului – un fluid purulent circulând nestingherit prin vasele sangvine ale
unui comatos. Deflagrația măciuliei roșiatice a bățului de chibrit pe care și
l-a apropiat de buze ca să-și aprindă țigara m-a readus la realitate. Mirosul
sulfuros m-a dat de gol: Visam cu ochii deschiși prin pâcla de tutun ce se răsucea
adeneic înspre cer.
La un moment dat, când hăul în care se împlântase
până la genunchi părea să ne înghită, a trecut pe lângă noi un nene cu mustață.
Era la bustul gol, avea fața ridată, pantalonii suflecați, iar de la coate în
jos tegumentele îi căpătaseră o tentă arămie, de ziceai că-i fuseseră grefate
două antebrațe bionice. Ușor ursuz, cu spinarea înclinată într-un unghi ce-i
conferea o postură aerodinamică, se avânta în sens opus, măsurând din coapse grosimea
glodului. Nu știam că acestor specimene li se zicea tractoriști. L-am salutat,
intersectându-ne privirile, iar pașii lui au urmat cu o precizie de ceasornicar
craterele înnoroite ale pașilor noștri lăsați în spate, ca o potecă alpină
marcată cu vopsea fosforescentă. „Caută fier”, îmi spuse tata. „Are cinci
plozi... Face și el un ban”.
Pe panta molcomă a unui șanț trona un closet pe
jumătate acoperit de mâl. Mi-am închipuit un om ce șade, cu bărbia sprijinită-n
pumni, pe veceu. Impasibil, ațintindu-și pupilele asupra unui reviste holografice
pe care o răsfoia clipind din pleoape, se gândea la pensia alimentară neachitată
nici în luna respectivă și, constrâns de dificultățile financiare ale oricărui
început de drum, la șansele minime de-a câștiga mai mult din profesia pe care
și-o alesese.
Se clătina îndeosebi când nu reușea să-și smulgă piciorul
din prima. Fuma tăcut. Probabil că purta o conversație interioară și n-avea
timp de explicații. Capul unei păpuși cu orbitele înnegrite ne atrăgea atenția
că elanul ar trebui să ni se tempereze. Ne aventuram într-o zonă primejdioasă. Cum
nu de puține ori am simțit c-o să mă răstorn, am luat în serios avertismentul.
Mlădierea celor două corpuri sudate îmi crea, de
fiecare dată când tata se apleca prea tare, senzația de cădere-n gol, ca și cum
centrul de greutate s-ar fi mutat în coapsele mele. Îmi zicea să stau calm,
fiindcă n-am să cad, e doar o impresie. Dar a distinge între realitate și
ficțiune e o caracteristică a celor maturi. Teama de a pica mi se infiltrase
prin pori și-mi zbârlise părul. Deși nu mai voiam să fiu copil, n-aveam de
ales. Vremea încă nu sosise.
Căldura începu să mi se adune în creștet și să mi
se rotească descendent până sub ceafă. Nu cărasem cu mine nicio geantă și
străbătuserăm o porțiune însemnată din mizeria terestră ce emana acum o miasmă
surreală. În asemenea împrejurări se cuvine se ai o șapcă sau o bandană cu care
să-ți protejezi scăfârlia și un bidon cu suc de portocale cu care să te
hidratezi; mă rog, ceva cu care să-ți uzi gâtlejul.
Nu departe de noi, într-o băltoacă de ciocolată
amăruie, forfoteau lichid un soi de șerpi băloși, de care nu îndrăzneam să mă
apropii. L-am rugat să îi ocolească. Mi-a spus că nu mai văzuse de mult astfel
de exemplare babane și s-a dus glonț într-acolo, îndoindu-și genunchii și
punându-și fundul pe călcâie. I-a atins cu vârful degetelor ca pe niște banale animale
de companie și a mișcat „preventiv” încrengătura năclăită cu o furculiță de
aluminiu ce încolțise strâmb dintr-un mănunchi de chiștoace. Apoi a săltat,
scuturându-și spalele, însă m-a ținut de glezne – ca norocul. M-am speriat
probabil insuficient pentru cât de bine se prefăcuse, așa că a luat-o la pas cu
o aparentă nemulțumire în glas, rumegând solitar efectul substanței vezicante
pe care o secretaseră țiparii: „Junior, las-o pe mă-ta și săpunurile ei! Te
cureți și cu nisip”.
Am parcurs, călare pe un cal măiastru, monocromul
arid al unui univers dezolant ce n-avea puterea să umple văzduhul azuriu în
care nu se reflecta nimic din cele ale noastre. Ne aflam în buricul cuvetei,
iar mlaștina apatiei domina peisajul ubicuu. Orbecăiam către infinit, dar
îndârjirea tatălui, coroborată cu un sentiment de predestinare, mi-a declanșat o
reacție adversă și am sesizat cu acuitate și scârbă cele mai minuscule carențe
și meschine pasiuni ale omului care aveam să fiu. O varietate de alge
bituminoase se ridicaseră la suprafață. El avansa spre liman, implacabil ca un
profet neînțeles.
Insula de agrement, împestrițată cu tobogane
spiralate, bazine de înot și chioșcuri cu înghețată, se întindea aidoma unui
platou cu prăjituri, flendurat îmbietor pe sub nasul nostru de o mână
invizibilă. Monotonia deșertului vâscos rămânea treptat în spate. În față ni se
revela Babilonul în diversitatea lui încâlcită. Cocoțat pe umerii lui, voiam să
cobor și să mă las pradă dorințelor care germinau în mine. Tărâmul promis, la o
aruncătură de băț.
Însă nimeni prin preajmă. Vântul sufla cu sălbăticia
unei furtuni hibernale, măturând indiciile unei posibile prezențe umane. Nici
măcar un somalez care să dea cu mătura [1].
Și, cel mai trist, nici urmă de copii. Cineva schițase pentru noi un tablou
iernatic, risipind orice brumă de viață.
Progresul e lesne de înfăptuit când ești posedat, incursiunea
în neant pare o enigmă ușor de rezolvat. Ceea ce nu este limpede e pură butaforie,
ceea ce rezistă e curată iluzie. Fiori extatici, asemeni unor electrozi, îmi
erau strecurați sub piele. Corpul său atât de specific, atât de insolit. Una cu
mine, și totuși două blocuri de carne distincte. O reprezentare anamorfotică,
ascunsă de ochii orișicui.
Am pășit pe insulă, cu petulanța unuia care încă
nu cunoscuse absolutul. Pustiul, în vasta lui splendoare. O lighioană gigantică
ce dormita între ape. Nu există termeni comparativi. Știu doar că fricile care
zac în noi nu sunt latente. Dimpotrivă, ele ne veghează permanent, reglând și
calibrând oscilațiile mecanismului ce ne menține atât de lucizi, cât să nu ne
lăsăm botezați în torent. Simboluri mnezice inoculate antepartum... Dacă
panorama e dezagreabilă, să-i atenuăm intensitatea, să ne creștem gradual
timpul de expunere.
Înainte de a ieși la pensie, și-a cumpărat o
garsonieră într-un cartier din vecinătatea barajului din aval – punctul de unde
pornise odiseea. Una dintre spusele lui aforistice era să nu uităm să udăm apa, referindu-se la pet-ul de bere pe care îl
purta mai mereu cu el. Primul dintr-o serie indefinită, pe care nu le-am băut
niciodată împreună.
[1] Somalez = poreclă atribuită angajaților
SOMA – o firmă de salubritate; în limba greacă soma = corp.
sâmbătă, 22 octombrie 2022
TIMES NEW ROMAN gen (9)
Al treilea
război mondial bate la ușă, iar românii țin cu rușii
Cum liderul țâfnos instalat la Kiev n-are de gând să cedeze prea lesne Rusiei putiniste teritoriile de la granița de Est și Sud-Est, probabilitatea unei noi conflagrații planetare se simte în atmosferă, fapt coroborat de intenția draconică a președintelui Federației Ruse de a zdrobi orice alianță între forțele ucrainene de opoziție și trupele NATO sprijinite pe alocuri de brigăzile de mercenari occidentali, sosiți în teatrul de operațiuni din regiunile Herson și Donbas.
Cu cât acesta din urmă va reuși mai repede, cu
atât conflictul militar deja existent nu va căpăta proporțiile
intercontinentale pe care nu și le dorește nimeni, mai puțin tovarășul Putin și
acoliții săi spălați pe creier de propaganda la care, deși încearcă să nu cadă-n
cursă, asistă neputincioși.
Căci, în definitiv, cu oricâte motive antibelice am
veni la masa tratativelor și oricâte argumente plauzibile în favoarea
defensivei cetățenilor ucrainieni, susținători ai lui Zelenski, am prezenta
publicului român ahtiat după cotropitorii patriotarzi și criminalii
creștin-ortodocși, n-o să-i înduplecăm pe postacii dacopați din bătătură.
Bașca, mai nou apar la TV fel și fel de personaje
slavofile, care – profitând de credulitatea infantilă a internauților vrăjiți de
mirajul ecranelor mincinoase și productive, alimentate (pixel cu pixel &
decibel cu decibel) de trusturile media – inoculează ideea că vecinii noștri
și-ar merita soarta, afișând în văzul tuturor câte-un raport tabelar întocmit
de dânșii, ce vizează taman acest lucru: „Nu Rusia e de vină, ci Uniunea Europeană
și, implicit, Ucraina”.
Unde mai punem că... Stați un pic...! Mi se
suflă-n căști... Da, avem confirmarea. La ora la care transmitem aceste
informații, corespondentul nostru de teren aflat în județul Mehedinți a obținut
o copie a înregistrării cu avionul neidentificat ce a survolat spațiul aerian
românesc în urmă cu câteva minute, material audiovideo pe care se poate auzi vocea
bruiată a orșoveanului care a filmat aeronava: „Hai, Putin, hai, Putin,
dă-ne-o, dă-ne-o, că s-o scumpit motorina!”
─ Mihai, dacă mai ești pe fir, ai legătura.
joi, 15 septembrie 2022
Victoria Tatarin - „???” (CDPL, 2021)
Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și
dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel
că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste
câteva pagini trântește pe foaie:
„am ieșit cu mama la plimbare
cineva a strigat în urma mea:
«curvo!!!»
mama și-a întors capul”
Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu
nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia
maladivă a îndrăgostiților:
„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie
să fiu lovită
E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de
aceeași culoare și
un tată care bea
Violența naște violență
Violența naște mame care te bat
Știai asta?
O să fim împreună îți promit
Chiar mai mult”
„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să
capăt rezistență la ea,
să nu plâng de fiecare dată
12 ore e de-ajuns
Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să
fim în același pat
N-am uitat
Chiar mai mult”
Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta
încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în
craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te
vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere”
etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea
pe care o merită.