Martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas – Actele Martirice, EIBMBOR, 1982
Vibia Perpetua – matroană romană, Felicitas
– sclava ei, Saturninus și Secundulus – tineri de condiție liberă, Revocatus – sclav, Saturus – catehetul lor. Anul 203, Cartagina, în timpul împăratului
Septimiu Sever.
„Autenticitatea acestui act martiric n-a fost pusă niciodată la îndoială,
deoarece în el ni se spune precis: «Ea însăși, Perpetua, a istorisit de aici înainte
toată desfășurarea martiriului său, așa cum a lăsat-o scrisă de mâna și simțirea
ei»” (p. 104).
Originalitatea unui document trece prin diverse faze: se verifică grafia,
instrumentele și materialele de scris, proveniența, datarea, confruntarea manuscriselor
cu alte surse etc. Paleograf sau nu, explicația anterioară e praf în ochi și
luare peste picior.
„În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a actului său
martiric... și viziunea lui Saturus... scrisă de el..., un autor necunoscut,
despre care unii istorici cred că este Tertulian, a compus o interesantă
introducere... și partea finală..., pentru zidirea morală a credincioșilor” (p.
105).
Scopul nu scuză mijloacele. Căci pentru zidirea
morală a credincioșilor unii redactează basme, lăsând deoparte realitățile
concrete, și periclitează veridicitatea scripturilor. Situație perceptibilă și
aici, Instrumentum Ecclesiae fiind,
la o privire mai atentă, un element de propagandă.
„Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa
(Botezului), decât pătimirea trupului. Peste câteva zile, am fost duși la închisoare;
iar eu m-am înfricoșat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric”
(p. 113).
Antiteza divin-uman: persoana înrâurită de har, dispusă să moară pentru
adevăr, este omenește fragilă, emotivă,
ușor de intimidat. Doar susținută de
Atotțiitor va putea face față schingiuirilor din arenă; decât pătimirea trupului – Perpetua fusese membră a sectei
tertulianiștilor (sau cel puțin a fost contaminată de ea), ramură a unei mișcări
rigoriste (combătută de Biserica primară) numită Montanism. Mortificarea corpului
era subînțeleasă, montaniștii (cunoscuți și ca pepuzieni, catafrigi, catafrigieni) profesând o asceză severă și
recomandând martirajul (Jaroslav
Pelikan, Tradiția Creștină, vol. I,
p. 120). De asemenea, Montanus (Montan), fondatorul acestei grupări exclusiviste,
avea prostul obicei de a cădea în transă „începând să scoată sunete și să
vorbească lucruri stranii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, p. 205) și „se socotea Paracletul
(Mângâietorul) anunțat de Iisus Hristos – Ioan 15, 26”, adică Duhul Sfânt (I. Rămureanu,
M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I, p. 196).
În temniță Perpetua are mai multe vedenii: „Și am cerut și mi s-a arătat
aceasta: Văd o scară de bronz de o mărime uimitoare, care se ridica până la
cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; (...) Sub această
scară sta culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce
urcau și-i înfricoșa ca să nu se urce. (...) Iar balaurul... și-a ridicat încet
capul și eu am călcat pe capul lui ca și cum aș fi călcat pe prima treaptă” (p.
114).
Facerea 28, 12: „Și (Iacob) a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe
pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se
pogorau pe ea”. Facerea 3, 15: „Dușmănie voi pune între tine (șarpele) și
femeie, între sămânța (seminția) ta și
sămânța (seminția) ei. Aceasta îți va
ținti (în unele traduceri, îți va zdrobi)
capul, iar tu îi vei ținti (înțepa) călcâiul”.
Imagini extatice din cadrul frecventelor manifestări harismatice ce aveau loc în
cercurile catafrigiene: „Montanismul s-a dezvoltat într-o atmosferă saturată nu
de idei legate de misterele frigiene, ci de viziunile apocaliptice ale
iudaismului și creștinismului” (Jaroslav Pelikan, Idem, p. 118). „Montanus credea că este inspirat de Dumnezeu. În
plus, el promitea această inspirație și adepților săi” (Ibidem, p. 119). Iată ce spune Tertulian, liderul montaniștilor din
Cartagina: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu harul virtuților, pe
care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea
vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte,
deosebește inimile unora și acordă asistență celor ce o doresc” (Apologeți de limbă latină, PSB, vol. 3, p.
270).
„Iar eu m-am urcat și am văzut o grădină de o întindere foarte mare și în
mijlocul ei ședea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea
oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni în alb, iar el a ridicat capul,
m-a privit și mi-a zis: «Bine ai venit, copilă!» M-a chemat apoi și mi-a dat
din brânza făcută din laptele muls ca o înghițitură; Și eu am primit-o cu mâinile
împreunate și am mâncat-o; iar toți cei ce stăteau în jur au zis: «Amin!» Și la
auzul acestui cuvânt, m-am deșteptat, mestecând nu știu ce, ceva dulce” (pp.
114-115).
Daniel 7, 1-10: „Daniel a văzut un vis și vedenii în capul său... apoi și-a
scris visul:... iar Cel-Vechi-de-Zile (un bătrân) a șezut; îmbrăcămintea Lui
era albă ca zăpada, iar părul capului Său era ca lâna curată... mii de mii Îi
slujeau și mii de miriade Îi stăteau în preajmă”; brânza făcută din laptele muls – Se observă influența facțiunii
tertulianiste (simpatizanți ai scriitorului și apologetului creștin Tertulian)
care practica împărtășirea cu lapte și brânză, în loc de vin și pâine (Actele Martirice, p. 107, p. 115). Că Perpetua
fusese montanistă, că Tertulian falsificase textul martiriului ei, o
clarificare se impune de la sine: Cum a putut fi canonizat un om cu idei
eretice? Sau moartea (de bunăvoie) pentru Hristos anulează, prin mărturia
intrinsecă, orice convingeri personale, fie ele și potrivnice învățăturii
ortodox-creștine? E ca și cum ai spune: Eu mor pentru un Dumnezeu pe care nu-l
cunosc în totalitate, și tocmai din acest motiv (că mă las ucis de dragul lui,
neputând prin îngustimea minții mele să-L cuprind, deci având o scuză plauzibilă)
o să ajung în Paradis, iar orice gând al meu, străin de preceptele revelate ale
Bisericii, nu va fi luat în considerare la Judecată. Este admisibil?
„După puține zile... mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii un
cuvânt și am numit pe Dinocrate (fratele ei după
trup, n. m.)... și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către
Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate,
ieșind dintr-un loc întunecos... foarte aprins de căldură și însetat... (...) Și
între el și mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de
altul” (p. 116).
O asemănare izbitoare cu Parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, din
Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-31.
„În ajunul zilei când aveam să luptăm, văd în viziune aceasta: (...) A ieșit
contra mea un egiptean, urât la înfățișare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu
mine. Lângă mine, au venit niște tineri frumoși, ca ajutători și sprijinitori
ai mei. Am fost dezbrăcată și mă
schimbasem în bărbat. Și au început sprijinitorii mei să mă ungă cu
untdelemn, cum se obișnuiește la luptă (în jocurile publice)” (pp. 117-118).
„Exaltatul «profet» își alăturase câteva femei... care cădeau în stări de
extază și de somnambulism și profețeau ca și Montan sfârșitul, socotindu-se
organe ale Sfântului Duh și întrebuințând de aceea în vorbirea lor nu genul
feminin, ci genul masculin” (Istoria Bisericească Universală, vol. I,
p. 197).
„Dar și binecuvântatul Saturus a istorisit această vedenie a sa, pe care a
scris-o el însuși. Pătimiserăm... și ieșiserăm din trup și am început să fim duși
de patru îngeri spre răsărit... (...) Și am ajuns aproape de un locaș ai cărui
pereți erau făcuți parcă din lumină. Iar înaintea porții acelui locaș stăteau
patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veșminte albe. Și am intrat și
am auzit un glas armonios, fără încetare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt!» Și am văzut în
acel loc șezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada, dar cu o față de tânăr...
(...) și noi l-am sărutat (pe bătrân), iar el ne-a mângâiat cu mâna lui...” (pp.
118-119).
Reprezentările onirice par desprinse din autorii profetici: Daniel 1, 17;
3, 25; Apocalipsa 7, 1; Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8; Daniel 7, 9; Apocalipsa 1,
14, 17.
„Cât despre Felicitas... fiindcă se afla în luna a opta de sarcină... iar
ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din
cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după
legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi, (se
temea) să nu-și verse sângele ei sfânt și
nevinovat printre alți nelegiuiți
(mai în urmă)” (pp. 120-121).
Scriitorul o dă în bară. Răsplata muceniței ar fi fost mai generoasă în cazu-n care ar fi murit laolaltă cu ticăloșii, nu cu bisericoșii. Adică Mântuitorul s-a putut lăsa răstignit între tâlhari, dar urmașii lui...? Ca să
nu-și păteze sângele? Ca să nu le fie
terfelită memoria? Asta se numește infatuare,
iar din păcate sufletele neofiților abundă de ea.
„A sosit și ziua strălucită a biruinței lor și ei au pornit de la închisoare
spre amfiteatru ca spre cer, veseli și frumoși la înfățișare; dacă poate păreau
înfiorați, aceasta era de bucurie, nu de teamă” (p. 122).
Serios? Mă întreb cum ar fi sunat relatarea unui păgân.
„În urma lor mergea Perpetua, cu pas liniștit, ca o mireasă a lui Iisus
Hristos, ca aleasa lui Dumnezeu, iar prin strălucirea ochilor ei, a făcut să se
plece privirea tuturor” (p. 122).
Pana tendențios-panegirică a autorului se face simțită. Trecând peste
mirobolanta descriere..., ce avea în loc de ochi, xenoane?
„Revocatus, Saturninus și Saturus amenințau
mulțimea care privea (la ei) (...) Astfel, când discutau între ei despre pătimirea pe care și-ar dori-o, Saturninus
mărturisea într-adevăr că ar voi să fie aruncat la toate fiarele, ca să poarte
adică o coroană mai glorioasă” (pp.
122-123).
O cugetare pe cât de simplă, pe atât de trufașă. Vă dați seama ce reacții și
ce convorbiri aveau ei înainte de măcel?
„Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul
meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește” –
1 Corinteni 13, 3.
„A fost aruncată mai întâi Perpetua și ea a căzut într-o rână. Și pe când
stătea așa, văzând ea tunica spintecată într-o parte, o strânse spre a-și
acoperi picioarele, amintindu-și mai degrabă de rușine, decât de durere. Apoi,
căutându-și acul... își prinse părul despletit. Căci nu se cădea ca o martiră să
pătimească cu părul despletit, ca să nu pară că plânge în gloria sa” (p. 123).
Pasajul pare a fi rupt dintr-un scenariu de Hollywood. Culmea e că Hristos
n-a cerut soldaților să-i pună un ștergar în dreptul pelvisului în timp ce-și dădea
duhul, pe Cruce. El era preocupat cu alte chestii: „Părinte, iartă-le lor, că
nu știu ce fac!” – Luca 23, 34.
„Iar sălbăticia mulțimii, îmblânzindu-se, au fost aduse (ea și Felicitas,
n. m.) din nou la poarta Sanavivaria (unde erau aduși gladiatorii victorioși
sau cei pe care mulțimea din circ voia să-i cruțe, n. t.). Acolo, Perpetua...
ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz), a început
să privească în jur... iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început
(și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și
pe haina ei” (p. 124).
Apare o altă problemă pe care Biserica trebuie s-o rezolve: În caz că nu
era conștientă de cele ce se petreceau (cu ea și cu ceilalți), ce rost avea
martirajul? Valabil pentru orice ins care spune că a fost vizitat de Duhul, iar p-ormă nu-și amintește nimic. „Cei smeriți știu
de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinței. Cu cât este
mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înțelegerea sa în
ceea ce privește sensul și scopul suferinței și al ispitei” (Părintele Iustin
Popovici, Credința ortodoxă și viața în
Hristos, p. 60).
„Iar Perpetua, ca să guste ceva din durere, țipă, când a fost lovită între
coaste; apoi, ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care
șovăia (în tăierea capului, n. m.)” (p. 125).
„Textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas și al martirilor
dimpreună cu ele, fiind compus de un martor ocular după istorisirea autentică a
Sfintei Perpetua, are cea mai mare valoare istorică și literară. Martiriul lor,
istorisit în culori vii, simple și sincere, fără nici un fel de artificii și
exagerări, rămâne cel mai prețios act martiric din epoca persecuției creștinilor
de către împărații romani, în primele trei secole, și totodată cea mai frumoasă
și emoționantă operă literară pe care ne-a transmis-o vechea literatură creștină,
care va mișca și emoționa până la lacrimi inimile creștinilor din toate
timpurile. El este, cum se exprimă istoricul francez Pierre de Labriolle, «un
document celebru, de o exaltare atât de arzătoare și pură, de o atât de mișcătoare
și grațioasă simplitate, de-abia atinsă ici și colo de o bănuială de retorică»”
(Actele Martirice, p. 109).
NO COMMENT.
