TIMES NEW ROMAN gen (10)

 

Confundat cu Adrian Copilul Minune, Rareș Prisăcariu a fost invitat la o nuntă

 

 

Câștigătorul sezonului treisprezece al concursului de divertisment “Românii au talent” s-a trezit în mijlocul unui alai de nuntași aghesmuiți, care îi cereau insistent să-i ungă la inimioară cu o melodie din aia șucară, că altminteri o s-o pățească.

Prins la strâmtoare, băiatul de numai șapte anișori a căutat să le explice petrecăreților recalcitranți că fusese o confuzie, însă și-a dat seama că n-are cu cine sta de vorbă. Oaspeții sosiți la chermeză, afumați de băutură, cu chef de dans și revoltați de rigiditatea invitatului special al evenimentului, au început să-l îmbrâncească pe Rareș și să arunce înspre el cu bancnote de un leu.

„L-am văzut în biserică, la cununia religioasă. Îmbrăcat la patru ace, papion, alea-alea, și m-am gândit să-l chem la bairam. Iar el o ține langa cu iubirea de neam, geniul național și spiritul imbatabil al poporului nostru”, ne-a mărturisit foarte indignat nașul mare. „Un impostor! În loc să bage o manea (interveni soacra mirelui), s-a pus să recite din poezia aia, Mumia lui Ștefan cel Mare”.

Cel care, la nici o zi după triumful din finala show-ului difuzat de Pro TV, a fost supranumit „copilul minune” a încercat din răsputeri să dreagă situația, dar degeaba. Comesenii s-au arătat scârbiți de vedeta serii și și-au vărsat imediat amarul pe duba blindată a jandarmilor solicitați să rezolve încurcătura.

„Ni s-a spus că are talent. Păi să cânte!” au declarat la unison câțiva gealați cu sprâncene pensate, care filmau cu telefonul mobil momentul în care brilianta odraslă era escortată spre ieșire.

Pă șleau

S-a mai sinucis un asistent medical. De data asta e vorba despre patronul unui Serviciu de Îngrijiri la Domiciliu. Arădenii sunt în „șoc”: cu câteva zile-n urmă, postase pe FB că prietena lui era gravidă, părea fericit, n-a dat niciun semn c-ar fi avut necazuri, anul acesta s-a arătat foarte îndrăgostit și plin de viață (adevarul.ro).

Rețeaua de socializare a lui Zucki s-a umplut imediat de condoleanțe (hilare și vulgare, dar în ton cu mirajul autistic în care, lipsiți de orice preocupări eliberatoare, se scaldă terrienii) – mesaje de adio pe căi virtuale (sic!), ce, frizând penibilul penibilului, devoalează relevanța existenței umane (micime, falsitate și disimulare), în răspărul realităților tabloide, imanente culturii mainstream, în care, malaxor autocrat, ne agrenăm, liniștiți & afectați, energiile, simțurile, talentele.

Îmi povestise D. că, pe vremea când fusese angajat la firma răposatului, nu primise suma integrală din remunerația alocată lunar, în funcție de cantitatea muncii prestate în folosul pacienților. Motivul: „Păi tu lucrezi de la șapte dimineața la șapte seara, însă io n-am cum să-ți plătesc orele petrecute în mașină, în așteptarea comenzilor. Este timpul tău, în care faci ce vrei. Asta-i situația”.

Acum aud că eroul pandemiei, care ar fi fost găsit într-o baltă de sânge (aradon.ro), își extinsese afacerea în Oradea și Botoșani, și intenționa să deschidă o filială în Timișoara. Deci, se poate.

Titlurile publicațiilor online sunt grotești: „S-a sinucis în seara de Mărțișor” (criticarad.ro), „Sinucidere ciudată” (stiripesurse.ro). Și tăt boborul se crucește: „Cum de s-a întâmplat așe ceva?”

Bomboana de pe colivă îi aparține gazetarului criticist Lucian Valeriu, care (cu speranța certă că antimartirul o să-i răspundă de dincolo) își trântește pe pagina feisbuchistă regretul: „Offf, Ionuț... ce mărțișor negru ți-ai ales... – alean exclamativ, succedat de emoji-urile față tristă și două mâini împreunate pentru rugăciune”.

Comentariile fac deliciul analiștilor sociali, instruiți la Universitatea Mocrea. Cum majoritatea compătimitorilor se întrec în dedicații funerare pompoase și lacrimogene, peisajul isteric e cât se poate de savuros:

„Prietena, nu soția, l-a anunțat că e însărcinată... Poate n-avea legătură cu el. Sarcina...”

„Motivul trebuie să fie unul serios să faci așa ceva”

„Din păcate cred că a vrut doar să se drogheze și a greșit doza (se presupune că și-a injectat morfină, a leșinat și, căzând, s-a lovit la cap)”

„Alt prost... Să te sinucizi e la îndemâna oricui... Să rezolvi problemele, să ai succes în viață, prea complicat pentru creierul lui mic”

„Nu îmi vine să cred!”

„I-am dedicat un scurt fragment în noua mea carte... Pfff... Era atât de fericit și emoționat, când l-a citit... Îngerii să-i ducă sufletului lui minunat, în lumina veșnică!!!”

„Un super om...”

„De ce?oare de ce prietenul meu drag”

„Drum lin spre îngeri, maichi! Mult prea repede ai plecat dintre noi...”

Și, desigur, inflația urărilor consacrate în caz de suicid:

„Dumnezeu să te ierte...” și „Dumnezeu să te odihnească...”

 

Că pramatiile de astăzi își întocmesc singure dosarul pentru arhiva nemărginită a Securității, nu mai constituie un fapt care să mă îngrijoreze și, cu atât mai mult, să mă mire întrucâtva. Dar să-ți negi gândurile, substituindu-le cu reflecții pozitive (ca să fii în rând cu tendințele politizate, până la vomisment, ale vremii), să pătezi memoria unei persoane dintr-un orgoliu debordant și dintr-o nerăbdare morbidă (cu scopul precis de-a acumula un număr satisfăcător de like-uri, via dopamină-serotonină, în cadrul sistemului motivație-recompensă), să te afișezi ca un partizan al nemuririi exclusiviste, să dai indicații cu privire la ce anume s-ar fi cuvenit să execute un consângean, să te indignezi de dragul artei (și-al efectului ieftior) doar fiindcă te simți abandonat și n-ai curajul să ceri ajutor (dar, în paralel, faci paradă de bunăstarea ta afectivă, de echilibrul tău lăuntric, în ceea ce-ar trebui să fie un blocaj mintal, o răsturnare a orânduirii lucrurilor, un zid în care Dumnezeu să dea cu capul; adică te dai de gol) și vrei cu orice preț să te bagi în seamă, și nu-ți pasă, bașca, o spui și-n văzul gloatelor molatice – no la asta nu mă așteptam din partea unor creaturi ce pretind că au înțeles eterna imaturitate la care am fost condamnați, de când ne-am lepădat amniosul, și că au prins șpilul acțiunilor de autosubminare pe care le săvârșim permanent, în ciuda îndemnurilor la „trezire” și „emancipare” scrijelite pe toate gardurile.

Ei bine, nu. Întrucât societatea pe care o știm nu e decât un „proiect de viață” elaborat chiar de însuși rodul acestui proiect – omul. În consecință, orice fenomen pe care ne propunem să-l explicăm, vine deja echipat (din atelierele minții) cu un manual de utilizare și întreținere, având instrucțiuni clare, de la care (Ferească-te Sfânta Providență Dihotomică: Partidul și Biserica!) n-ai voie să deviezi. Dacă o faci, ai toate șansele să ți se rescrie biografia, în funcție de apartenența concretă (nu doar scriptică) la „planul hagiografic al secolului”. Și, de teama unei abateri (mai degrabă, din cauza unei jene), te conformezi negreșit.

Că ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă nu-și etalează în public goliciunea sufletului? Sau ce-ar putea da el în schimbul flatării egoului său?

Că cel ce se va rușina de Mine și de amendamentele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, de acela și Carta Națiunii se va rușina, când se va aplica întru slava sa, a fondatorilor ei și a pioșilor și exigenților tehnicieni.

 

Îți actualizezi statusul, și se rezolvă.

31 gerar

Vreme ipocrită, lume bleojdită. Temperaturile matinale sunt strânse fedeleș până la ora amiezii, când, după ce screm o ieremiadă condensată în câteva perdele fugitive de ploaie, își scot la mezat valorile termice și cresc impetuos, agnoziind centrul neuroendocrin responsabil de percepția anotimpurilor și dereglând, prin ricoșeu, chiar dacă sala e încălzită și lumina mereu aprinsă, ambițiile muncitorești și, implicit, dorința de-a împinge stânca la deal, spre piscurile decepției.

Știm toate potecile, încercat-am fiecare remediu. Funcționează până la un punct, apoi linia descrisă de semnele milimetrice ale improvizației este curmată brusc de o palidă, dar eficientă, nebuloasă a profesiei de „a fi”. Duci lingura la gură și nu simți niciun gust, te piepteni, chit că firele-s rare, telefonezi unui amic, iar vocea ți se pare străină. Plimbările devin o povară, trecătorii, ghidați de influxul biților, niște zombi pe ecranul orbitografului universal...

Îți ațâți opiaceele naturale prin nutrienți dubioși, pe care corpul ți-i respinge ca pe-un regiment de inamici hulpavi. Episodul serialului favorit nu ți s-a încărcat. Ai dat refresh paginii de trei ori. Poate c-așa va fi și la sfârșit, anticipând greșit o reîmprospătare a binelui.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Lacul

https://revistapsyche.ro/2022/12/03/lacul-de-andrei-codrin-bucur/

Lacul de acumulare e secat de o săptămână. Opriseră apa de la barajul din amonte, locul unde, peste câțiva ani, urma să ne cățărăm ca să lansăm spre străfunduri un crâsnic împletit manual, în căutare de ghiborți și de albitură. Cursul Bistriței fusese deviat prin canalul de fugă. Din groapa imensă în care ne aflam îl puteam zări, cu mâna streașină la sprâncene, cum trece pe lângă noi. Un tunel suspendat, plin cu viață acvatică. În jurul nostru, marea de noroi, plămânul mocirlos ce își oprise respirația și, expus intemperiilor sezoniere, își decroșa în văzul tuturor foițele pleurale.

În speranța c-o să se ivească un firicel de apă care să țină captive câteva exemplare de clean sau plătică, lui tata i se cășunase că n-ar fi rău să încerce să traverseze valea aceea nesfârșită. La doi metri înălțime, putea să se afunde lejer în pământul cleios. Problema era că în weekendul respectiv avea zi de vizită, fiind obligat să mă ia cu el – apanaj al unui divorț cu năbădăi. Doi iepuri dintr-un foc: scăpa de gura fostei muieri și i se oferea ocazia să îi predea lui fii-su lecții importante din arta războiului. Doar că eu n-aveam mai mult de o sută douăzeci de centimetri. Dacă nimeream un strat moale, riscam să mă îngrop de viu.

Ne-am descălțat pe mal, apoi ne-am holbat indiscret în zare. Gândul că la un moment dat cineva o să ridice lamele de beton ale stăvilarelor și vom fi prinși în debitul învolburat al râului m-a paralizat. Aproape că nu mai izbuteam să pășesc. Ce să caut în mijlocul acelei palete de pictură, pe care s-au amestecat între ele toate culorile întunecate ale naturii? Cât vedeai cu ochii, numai soluri argiloase, peste care nu îndrăzneau să zboare nici muștele. Fluturii alburii părăsiseră zona, iar păsările indigene nu se mai întreceau în trilurile răsăritului. Nu tu un petic de verdeață, nu tu un pumn de țărână gălbuie. Din împrejurimi se deversa înspre noi o liniște gravă. Soarele încă nu ardea, primăvara abia își intrase-n drepturi. Exploram albia unei văi cu sedimente pelagice, pustiită de orice faună și vegetație. Niște Jacques Cousteau ai bazinelor piscicole autohtone, hălăduind pe unde și-a mânat mutu’ iapa.

A apucat șireturile ambelor perechi de pantofi și, făcându-le nod, și le-a așezat de-o parte și de alta a gâtului, exact ca ghirlandele florale pe care le primești când îți permiți să vizitezi, în concediu, Insulele Hawaii. Prin aer pluteau miasme de fân carbonizat și mâzgă proaspătă. Atunci am auzit pentru întâia oară termenii decolmatare și a decolmata, pe care, evident, i-am uitat imediat. Mi se păreau atât de sofisticați, raportați la hidoșenia ambientală ce mi se înfățișa privirii, încât nici nu mi-am bătut capul cu trăncănelile explicative ale lui taică-miu. Era cât se poate de clar: Băuse.

Umblam aidoma unor roboței teleghidați de către o forță misterioasă, pipăind prundișul nămolit, cu tălpile goale. Ici și colo, înfipte în clisa tuciurie, găseam câte-o lingură de tinichea utilizată pe post de lest, fire și cârlige de pescuit, cioburi de sticlă și de faianță aterizate din motive neelucidate pe traseul nostru, foarfeci ruginite, camere de bicicletă și, la distanțe considerabile una de cealaltă – borne hectometrice menite să ne călăuzească în călătoria inițiatică la care fusesem înhămat cu de-a sila –, câte-o anvelopă de mașină, cu marginile roase de curenți și cu ațele pe-afară.

Tata lăsa impresia unui munte care vrea să plutească. Cioplit din cea mai dură rocă, asemeni unui negustor în zi de târg, țintea imperturbabil spre capătul de Nord al sinclinalului.  Observând că nu mă descurc, bașca sunt intimidat de efortul pe care trebuia să-l depun în tentativele de surmontare a materiilor reziduale deasupra cărora îmi plimbam cu greu picioarele înțepenite, a decis să mă poarte-n cârcă.

Pășeam odată cu el. Traiectoria membrelor lui se identifica cu direcția de înaintare a corpului meu, ca și când eu nu eram decât o extensie organică a trunchiului său robust, un apendice dospit printre umerii lui bronzați, având rol de orientare, căci, de sus, îi puteam oferi indicații prețioase referitoare la cât de uscat sau de umed era terenul pe care urma să calce. Spionam liniile imaginare de sub orizont, căutând nuanțele maronii deschise, semn că aluviunile se zvântaseră, iar ulterior, dacă mă-ntreba „Cum e?”, îi răspundeam crispat „La fel, peste tot”.

Se deplasa cu băgare de seamă, strivind sub pielea bătătorită a tălpilor lutul toxic prelins odinioară pe burta neexcavată a lacului – un fluid purulent circulând nestingherit prin vasele sangvine ale unui comatos. Deflagrația măciuliei roșiatice a bățului de chibrit pe care și l-a apropiat de buze ca să-și aprindă țigara m-a readus la realitate. Mirosul sulfuros m-a dat de gol: Visam cu ochii deschiși prin pâcla de tutun ce se răsucea adeneic înspre cer.

La un moment dat, când hăul în care se împlântase până la genunchi părea să ne înghită, a trecut pe lângă noi un nene cu mustață. Era la bustul gol, avea fața ridată, pantalonii suflecați, iar de la coate în jos tegumentele îi căpătaseră o tentă arămie, de ziceai că-i fuseseră grefate două antebrațe bionice. Ușor ursuz, cu spinarea înclinată într-un unghi ce-i conferea o postură aerodinamică, se avânta în sens opus, măsurând din coapse grosimea glodului. Nu știam că acestor specimene li se zicea tractoriști. L-am salutat, intersectându-ne privirile, iar pașii lui au urmat cu o precizie de ceasornicar craterele înnoroite ale pașilor noștri lăsați în spate, ca o potecă alpină marcată cu vopsea fosforescentă. „Caută fier”, îmi spuse tata. „Are cinci plozi... Face și el un ban”.

Pe panta molcomă a unui șanț trona un closet pe jumătate acoperit de mâl. Mi-am închipuit un om ce șade, cu bărbia sprijinită-n pumni, pe veceu. Impasibil, ațintindu-și pupilele asupra unui reviste holografice pe care o răsfoia clipind din pleoape, se gândea la pensia alimentară neachitată nici în luna respectivă și, constrâns de dificultățile financiare ale oricărui început de drum, la șansele minime de-a câștiga mai mult din profesia pe care și-o alesese.

Se clătina îndeosebi când nu reușea să-și smulgă piciorul din prima. Fuma tăcut. Probabil că purta o conversație interioară și n-avea timp de explicații. Capul unei păpuși cu orbitele înnegrite ne atrăgea atenția că elanul ar trebui să ni se tempereze. Ne aventuram într-o zonă primejdioasă. Cum nu de puține ori am simțit c-o să mă răstorn, am luat în serios avertismentul.

Mlădierea celor două corpuri sudate îmi crea, de fiecare dată când tata se apleca prea tare, senzația de cădere-n gol, ca și cum centrul de greutate s-ar fi mutat în coapsele mele. Îmi zicea să stau calm, fiindcă n-am să cad, e doar o impresie. Dar a distinge între realitate și ficțiune e o caracteristică a celor maturi. Teama de a pica mi se infiltrase prin pori și-mi zbârlise părul. Deși nu mai voiam să fiu copil, n-aveam de ales. Vremea încă nu sosise.

Căldura începu să mi se adune în creștet și să mi se rotească descendent până sub ceafă. Nu cărasem cu mine nicio geantă și străbătuserăm o porțiune însemnată din mizeria terestră ce emana acum o miasmă surreală. În asemenea împrejurări se cuvine se ai o șapcă sau o bandană cu care să-ți protejezi scăfârlia și un bidon cu suc de portocale cu care să te hidratezi; mă rog, ceva cu care să-ți uzi gâtlejul.

Nu departe de noi, într-o băltoacă de ciocolată amăruie, forfoteau lichid un soi de șerpi băloși, de care nu îndrăzneam să mă apropii. L-am rugat să îi ocolească. Mi-a spus că nu mai văzuse de mult astfel de exemplare babane și s-a dus glonț într-acolo, îndoindu-și genunchii și punându-și fundul pe călcâie. I-a atins cu vârful degetelor ca pe niște banale animale de companie și a mișcat „preventiv” încrengătura năclăită cu o furculiță de aluminiu ce încolțise strâmb dintr-un mănunchi de chiștoace. Apoi a săltat, scuturându-și spalele, însă m-a ținut de glezne – ca norocul. M-am speriat probabil insuficient pentru cât de bine se prefăcuse, așa că a luat-o la pas cu o aparentă nemulțumire în glas, rumegând solitar efectul substanței vezicante pe care o secretaseră țiparii: „Junior, las-o pe mă-ta și săpunurile ei! Te cureți și cu nisip”.

Am parcurs, călare pe un cal măiastru, monocromul arid al unui univers dezolant ce n-avea puterea să umple văzduhul azuriu în care nu se reflecta nimic din cele ale noastre. Ne aflam în buricul cuvetei, iar mlaștina apatiei domina peisajul ubicuu. Orbecăiam către infinit, dar îndârjirea tatălui, coroborată cu un sentiment de predestinare, mi-a declanșat o reacție adversă și am sesizat cu acuitate și scârbă cele mai minuscule carențe și meschine pasiuni ale omului care aveam să fiu. O varietate de alge bituminoase se ridicaseră la suprafață. El avansa spre liman, implacabil ca un profet neînțeles.

Insula de agrement, împestrițată cu tobogane spiralate, bazine de înot și chioșcuri cu înghețată, se întindea aidoma unui platou cu prăjituri, flendurat îmbietor pe sub nasul nostru de o mână invizibilă. Monotonia deșertului vâscos rămânea treptat în spate. În față ni se revela Babilonul în diversitatea lui încâlcită. Cocoțat pe umerii lui, voiam să cobor și să mă las pradă dorințelor care germinau în mine. Tărâmul promis, la o aruncătură de băț.

Însă nimeni prin preajmă. Vântul sufla cu sălbăticia unei furtuni hibernale, măturând indiciile unei posibile prezențe umane. Nici măcar un somalez care să dea cu mătura [1]. Și, cel mai trist, nici urmă de copii. Cineva schițase pentru noi un tablou iernatic, risipind orice brumă de viață.

Progresul e lesne de înfăptuit când ești posedat, incursiunea în neant pare o enigmă ușor de rezolvat. Ceea ce nu este limpede e pură butaforie, ceea ce rezistă e curată iluzie. Fiori extatici, asemeni unor electrozi, îmi erau strecurați sub piele. Corpul său atât de specific, atât de insolit. Una cu mine, și totuși două blocuri de carne distincte. O reprezentare anamorfotică, ascunsă de ochii orișicui.

Am pășit pe insulă, cu petulanța unuia care încă nu cunoscuse absolutul. Pustiul, în vasta lui splendoare. O lighioană gigantică ce dormita între ape. Nu există termeni comparativi. Știu doar că fricile care zac în noi nu sunt latente. Dimpotrivă, ele ne veghează permanent, reglând și calibrând oscilațiile mecanismului ce ne menține atât de lucizi, cât să nu ne lăsăm botezați în torent. Simboluri mnezice inoculate antepartum... Dacă panorama e dezagreabilă, să-i atenuăm intensitatea, să ne creștem gradual timpul de expunere.

Înainte de a ieși la pensie, și-a cumpărat o garsonieră într-un cartier din vecinătatea barajului din aval – punctul de unde pornise odiseea. Una dintre spusele lui aforistice era să nu uităm să udăm apa, referindu-se la pet-ul de bere pe care îl purta mai mereu cu el. Primul dintr-o serie indefinită, pe care nu le-am băut niciodată împreună.

 

 

 

 

---

[1] Somalez = poreclă atribuită angajaților SOMA – o firmă de salubritate; în limba greacă soma = corp.

TIMES NEW ROMAN gen (9)

Al treilea război mondial bate la ușă, iar românii țin cu rușii

 

Cum liderul țâfnos instalat la Kiev n-are de gând să cedeze prea lesne Rusiei putiniste teritoriile de la granița de Est și Sud-Est, probabilitatea unei noi conflagrații planetare se simte în atmosferă, fapt coroborat de intenția draconică a președintelui Federației Ruse de a zdrobi orice alianță între forțele ucrainene de opoziție și trupele NATO sprijinite pe alocuri de brigăzile de mercenari occidentali, sosiți în teatrul de operațiuni din regiunile Herson și Donbas.

Cu cât acesta din urmă va reuși mai repede, cu atât conflictul militar deja existent nu va căpăta proporțiile intercontinentale pe care nu și le dorește nimeni, mai puțin tovarășul Putin și acoliții săi spălați pe creier de propaganda la care, deși încearcă să nu cadă-n cursă, asistă neputincioși.

Căci, în definitiv, cu oricâte motive antibelice am veni la masa tratativelor și oricâte argumente plauzibile în favoarea defensivei cetățenilor ucrainieni, susținători ai lui Zelenski, am prezenta publicului român ahtiat după cotropitorii patriotarzi și criminalii creștin-ortodocși, n-o să-i înduplecăm pe postacii dacopați din bătătură.

Bașca, mai nou apar la TV fel și fel de personaje slavofile, care – profitând de credulitatea infantilă a internauților vrăjiți de mirajul ecranelor mincinoase și productive, alimentate (pixel cu pixel & decibel cu decibel) de trusturile media – inoculează ideea că vecinii noștri și-ar merita soarta, afișând în văzul tuturor câte-un raport tabelar întocmit de dânșii, ce vizează taman acest lucru: „Nu Rusia e de vină, ci Uniunea Europeană și, implicit, Ucraina”.

Unde mai punem că... Stați un pic...! Mi se suflă-n căști... Da, avem confirmarea. La ora la care transmitem aceste informații, corespondentul nostru de teren aflat în județul Mehedinți a obținut o copie a înregistrării cu avionul neidentificat ce a survolat spațiul aerian românesc în urmă cu câteva minute, material audiovideo pe care se poate auzi vocea bruiată a orșoveanului care a filmat aeronava: „Hai, Putin, hai, Putin, dă-ne-o, dă-ne-o, că s-o scumpit motorina!”

 

─ Mihai, dacă mai ești pe fir, ai legătura.

 

(Foto © flickr.com, Flebilis Rosa)

Victoria Tatarin - „???” (CDPL, 2021)

Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste câteva pagini trântește pe foaie:

 

„am ieșit cu mama la plimbare

cineva a strigat în urma mea:

«curvo!!!»

mama și-a întors capul”

 

Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia maladivă a îndrăgostiților:

 

„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie să fiu lovită

E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de aceeași culoare și

un tată care bea

Violența naște violență

Violența naște mame care te bat

Știai asta?

O să fim împreună îți promit

Chiar mai mult”

 

„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să capăt rezistență la ea,

să nu plâng de fiecare dată

12 ore e de-ajuns

Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să fim în același pat

N-am uitat

Chiar mai mult” 

 

Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere” etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea pe care o merită.

Cristina Stancu - „Apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021)

Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei Ninu și a „Cărții Memoriilor” (tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor) a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul unghiului ei poetic.

Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma unii), și anume poemul lung.

Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru (cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.

Inserez aici câteva mostre concludente:

 

„bătrânețea ca pierdere a identității celulelor

procesul de îmbătrânire declarat boală

moartea în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice preț.

 

„...am interpretat greșit evoluția, prosperitatea

și fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.

 

„pentru a exersa

asemenea maeștrilor zen

îmi repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se mai termină, amânând climaxul, vindecarea.

 

„micul impuls electric pe care-au fost construite

cuvintele mari imediat după crimă” (p. 11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.

 

„ce faci cu viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine facem din ce au făcut ei din noi” (Saint Genet, comédien et martyr).

 

„într-o zi vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem

chiar și împreună” (p. 16) – sinergia ratată a umanității.

 

„sicriele unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photos și https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.

 

„schița originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu

mâna unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?

 

„aș vrea să am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele

ca omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange

doar pentru a fi el însuși” (p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea propriei persoane (propriului „eu”), inerentă apartenenței de grup și colectivismului vertical.

 

„când mă întâlnesc cu toate româncele la țigară

vorbim despre vedete românești vremea frumoasă din românia

dorința de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) –  o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.

 

„scriu prea des cuvântul vital însă

nimic nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului tăvălugul biologic.

 

„în timp învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba titlul volumului se numește Apără pe cineva de tine.

 

„...cadavrul meu plin cu porumb de floricele în

crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.

 

„locuiesc într-un sistem de oameni

care înlocuiesc obiectele” (p. 59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).

 

Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și nouă.

 

„...metodele noastre de a ne demonstra că

în spatele paravanului printat nu mai rămâne

nimic de reprodus în afară de noi

 

ca formele atât de precise ale lucrurilor

contururile naturii adaptate la normele de siguranță

 

procesele paranoiei, plânsul sterilizant și căcatul lor poetic

în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul să-l admirăm

 

nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă de celuloid

însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă viabil

 

aceasta este căruța care transporta cadavre, capul copilului

seamănă cu al unui monstru în șoc

 

în lumea liberă trupuri umane câștigă premii

pentru imaginile cu trupuri umane

 

valoarea constă în simplificarea empatiei”  (p. 28)