Despre prostie

a. Prostul la serviciu

Privindu-l îți este ușor de recunoscut:

Se îmbracă cu intransigența când e vorba să execute cerințele șefului, chiar dacă cu câteva minute înainte l-a bârfit cu colegii. Se crede șef chiar și atunci când nu este, și-și ia o înfățișare de superioritate ca să arate că el poate să conducă ca nimeni altul. Știe ce trebuie făcut mai bine pentru firmă și nu ia în seamă părerile altora. Prostul le știe pe toate, chiar și pe cele ce urmează să apară.

El nu lucrează mult, așa lucrează el, și tot așa îți va complica existența prin necunoașterea lui cu privire la raportul muncă-viață personală, adeseori delabrând viețile celorlalți prin stricarea pieței muncii – măreața operă de artă la care colegii lui de breaslă nu pot accede.

Neavând cu ce să se laude, el o face prin intermediul muncii sale istovitoare, remunerată în cam tot atâția bani pe care i-ar fi câștigat dacă ar fi fost nițel mai ne-prost.

Vorbește de realizările lui muncitorești oriunde i se oferă ocazia de a-și deschide sloboda gură, subiectul discuției fiind preștiut: prostul în luptă cu balaurul muncii și implicita victorie a celui dintâi.

Prostului nu-i place muzica clasică. O detestă neputând-o pricepe și, prin urmare, are în telefonul mobil mai toate soiurile de melodii ușoare gen „Radio Futil”, căci prost cum este nu s-ar sinchisi să caute și alte posturi de radio (diferite de cele urmărite de prostime) cum ar fi cele străine. Dacă din telefonul firmei, atunci când acesta ar suna, s-ar auzi Kanon und Gigue in D-Dur, cu siguranță că prostul de la serviciu ar schimba melodia cu una asemănătoare celor din jocurile mecanice. Și n-ar conteni să viseze la măreția lui excremențială la care te va chema prin vorbele pline de sensuri ordinare: „Așa-i că-i tare piesa?”

Când pleacă acasă, el părăsește universul cel mai drag, în care a investit cu trudă, și va fi cuprins de frică. Cei din afara acestui spațiu, fiind mai greu de manipulat (spre deosebire de colegii de muncă), îl sperie prin posibilitățile lor de a-i recunoaște prefăcătoria și de-a-l sfida. Astfel că, negăsind ceva care să-i suscite interesul pentru alimentarea orgoliului, adesea poate fi văzut într-o stupefacție oligofrenică când e nevoit să rămână pe tușă mai mult de două zile. Lipsit de posibilitatea datului în spectacol, el rostește cu o grimasă demnă de filmele cu cretini: „Păi, da’ ce să fac acas’? Că te plicti’ să stai atâta timp...” Pentru el casa e locul coșmarului prematur, zona plictiselilor execrabile, spațiul necomunicării și al morții prin definiție, acolo-ul unde și-ar tot amâna prezența. Și asta deoarece casa lui nu este acasă.

Prostul se teme de șef mai tare ca de Patronul divin, și nu va ezita să accepte orele suplimentere care i se oferă, chiar dacă în lăuntrul său nu și le dorește. Dar el, după cum știm, nu mai posedă de mult timp așa ceva, fiind un număr într-un grafic pe care nu-l reneagă, ba din contră, îl acceptă cu o bucurie demnă de un martir fără cauză.        

Când stă acasă el trebuie să-și găsească ceva prin care să-și exercite firescul său mod de a fi, și anume prostia. Astfel, e obligat să apeleze la lucruri superficiale, ca uitatul la televizor (te miri ce), tolănitul de voie (ca accentuare a megalomaniei sale muncitorești: „Am mutat munții. Cine e ca mine? Deci acum mă odihnesc”), pălăvrăgitul din fire (subiectul evident: cât și cum lucrează el) ș.a.m.d. Toate într-o manieră belferic-ostentatorie.

Prostul nu va șovăi să te-ntrebe de ce nu participi la orele suplimentare sau de ce nu vii la muncă și în zilele de sâmbătă. Dar nu ca să defileze în fața ta ca unul mai bine plătit decât tine (deși nu excludem aceasta), ci din dorința de a-ți semăna și de a putea să spună un NU clar sistemului abrutizant oferit de mai-marii noștri. Doar că nu-și poate scoate masca.

Dacă i se va oferi ocazia șefiei, prostul n-o să-ți dea posibilitatea refutării unei probleme, respingându-ți argumentele prin vorba plină de sinele său atotcunoscător: „Fă cum îți zic eu, bă!” Dar de va constata că ar fi trebuit să ia aminte la cuvintele tale, se va eschiva printr-o frază ce indică o dedublare a personalității (e una aparentă) și va replica prin: „Da’ de unde era să știu?!”

Această mirare este o ripostă față de cei care îi pun la îndoială modul său de gândire, adăugându-i acesteia – pentru a se sustrage adevărului (că el este prost) – și vorba menită să-i înduioșeze pe „acuzatori”: „Păi, dacă nu mă ajută nimeni...” Aceasta din urmă fiind zisă făcând totală abstracție de persoanele care au încercat să-l ajute (adică să-i schimbe părerile), în cazul nostru, de tine.

Pentru că îi este imposibil să realizeze o cercetare interioară, el o va părăsi în favoarea imaginii exterioare, singura care i-a rămas la bătaie în lupta aparențelor dintre el și cei aidoma lui. Așa că, nu de puține ori îi putem vedea îmbrăcați cât mai elegant cu putință, chiar dacă spațiul nu este unul propice: depozite, hale și ateliere din industria ușoară – locuri în care elemente cum sunt praful și diferiți lubrifianți sau agenți corosivi se găsesc la discreție.

Când va ajunge printre fruntașii companiei să nu te aștepți la vreo schimbare în bine. Va fi același om plin de ingratitudine, cu pieptul înainte și privirea rotitoare, va scruta permanent fiecare particulă cu care ia contact, va inhala laudele ce „i se cuvin” și va expira, pe nas și pe gură, blestemele predestinate celor care au cutezat să-l ignore. Toate acestea într-o totală degajare aparentă (el nu doarme), cu un ochi mefient spre slugile netrebnice și cu unul servil la ordinele unui individ mai bos ca el.

În consecință, el are deja pregătite discursurile necesare fiecărei categorii de oameni cu care va lua contact: un discurs de supremație, ce va declanșa o contrareacție manifestată prin mâncărimi ale degetelor, și unul aprobator de factură extatică, dintru care adeseori se trezește cu greu, vrăjit și plăcut impresionat de sacrosancta și infailibila autoritate a unuia mai mare decât el. Pentru că lucrurile sunt clare: Ce este da e da și ce este nu e nu, spațiile decolorate ce alcătuiesc preaplinul timpului nostru ne-normat fiind expediate în zona necunoscutului, lăsată deoparte pentru o eventuală analiză ulterioară, care nu va avea loc. Necunoscutul îi este de neconceput, de vreme ce el le știe pe toate, misteriul acesta fiind, în mintea lui, o născocire a celor hrăniți din tainul milostivirii sale – e doar o chestie fictivă, construită pentru a-i compromite menirea sa de unic fiu al Înțelepciunii, născut din rostogolirea involuntară a zarurilor afectivității părinților.

Nu vă încredeți în prost. În adâncul sufletului său nici el nu se încrede în propria persoană, și neputând să se răzbune pe sine (prin încercarea de a nu mai fi prost) o va face, redirecționând valul punitiv, spre ceilalți, adică spre voi. Și fiindcă el nu greșește (fiindu-i greu să-și recunoască neputințele), nu-i greu de prezis cine o să primească șuturile-n fund.

Nu uitați! Prostul știe să facă pe prostul. Ajunge să-i divulgați planul și... o să v-arate el.

Nu munca l-a format pe prost, ci prostul a „elaborat” munca. Acea muncă de dragul muncii și în detrimentul funcțiilor psihosomatice, munca de ne-voie, de non-voie, una care își va cere drepturile imediat după ce-i vom acorda importanța necuvenită, dând startul unei personificări ireversibile.

Prostul își iubeste în continuare creația. Să nu vă lăsați înșelați! Poate fi oricine și poate lua forme variate, aceasta pe care v-am prezentat-o fiind doar una dintre ele. Pot fi chiar eu, poți fi chiar...

(Foto © flickr.com, txmx 2)