Casc bine ochii ca să mă dumiresc
și încerc să dau de nodul gordian ce a stat la baza „insomniei metafizice”
transpuse releveumatic în articolul
„Săptămâna de 5, 6, 7 zile...”, semnat de domnul arhitect Dorin Boilă, articol apărut
în revista „Lumea Credinței” din luna iulie (salutând, cu această ocazie,
grupul redacțional pentru rubrica „Puncte de vedere”).
Ce vrea acest domn? Un singur
lucru: ca săptămâna de muncă să aibă
cu orice preț 6 zile și nu 5 zile, cum se dorește mai nou, sau, ca să folosesc
cuvintele autorului articolului, să nu mai existe această „înrădăcinată sâmbătă
liberă”.
Motivele
etalate de autor sunt atât de penibile și de vulgare, încât nu mi-a venit să-mi
cred ochilor, când le-am citit. Ele sunt următoarele:
a.
„În țările dezvoltate economic (sincer,
nu cred că e cazul României. nota mea) se reduce timpul de muncă în detrimentul
unor procese care trebuie să aibă loc neîntrerupt 6 sau 7 zile pe săptămână,
aceasta fiind și una dintre cauzele importului masiv de mână de lucru din alte țări”.
(Și se contrazice, dând exemple de zone unde se păstrează „un foc continuu” în
programul de muncă, deci zone avansate economic, fie în Europa de Vest, fie în
SUA sau Australia, țări de unde ar fi venit „beleaua” reducerii zilelor lucrătoare).
b.
„Apariția weekend-ului – o perioadă de
două zile pline, fără serviciu – a dus la obiceiul plecării oamenilor de acasă,
din localitatea de reședință, deci lipsa tot mai frecventă de la viața parohiei,
de la liturghia de Duminică, cu toate consecințele asupra educației copiilor,
aceștia devenind, de fapt, creștini nepracticanți, tot mai indiferenți la orice
norme morale, victime ale internetului și ale altor proaste obiceiuri, venite
să umple un gol pe care părinții nu-l mai pot gestiona”.
c.
Scăderea timpului normal de școală cu
16,7%, cu alte cuvinte reducerea materiei și a procesului de învățare. (De
parcă nu ar ajunge 5 zile pe săptămână în care să se predea și să se asimileze
cunoștințele necesare. Doamne, apără și păzește!).
d.
Diminuarea progresivă a concediilor
anuale normale. De vreme ce ai mai multe sâmbete nelucrate, vei avea mai puține
zile de concediu.
Până aici, „toate
bune și frumoase”.
Dacă elucubrațiile domnului
arhitect m-au determinat, într-o primă fază, să scuip în gol (semn că imprecația
se lichefiase în timp util), instinctul meu de persoană liberă mi-a readus-o pe organ, mai ales că, încercat de gânduri
conspirative, am văzut că argumentul forte (și subtil strecurat) din perorația
autorului era (țineți-vă bine!) elementul
strămoșesc – prin urmare unul „tradițional”, și anume cel al săptămânii creștine
de „6 zile plus una”, dublat de tupeul, mai mult sau mai puțin conștientizat, de
a se erija în marea voce a creștinătății (universal valabilă) și de a afirma că
jefuirea sâmbetei normale (adică lucrătoare) ar putea fi luată de către un creștin
adevărat „chiar ca pe un atentat la dreptul său de a-și păstra tradiția...” (Aici
mi-am făcut cruce).
Nu înțeleg de ce este necesar să
se amestece „săptămâna creștină” cu „tradiția strămoșească”, pentru că, după
câte știu, Biserica nu a luat vreo hotărâre prin care să se impună
obligativitatea prestării serviciilor către stat (impozite, taxe ș.a.m.d.) în
cele 6 zile din cele 7 câte are o săptămână, lucru firesc de vreme ce Ea se
ocupă cu reintegrarea oamenilor într-un altfel
de spațiu și un altfel de timp, detașate
ființialmente de realitatea obiectiv-mundană în care trăim. Iar dacă în „tradiția
strămoșească” (zice-se) lucrurile s-au aflat într-o succesiune prelungită,
acest fapt nu implică cu de la sine putere o acceptare oarbă în
prezent a aceleiași succesiuni, deoarece lucrurile trebuie privite în contextul
lor și, nicidecum, sustrase din climatul istoric din care provin, pentru a fi
puse cu de-a sila într-altul.
Cred că sunt în asentimentul multora
când afirm că multe dintre metehnele civilizației românești actuale (deci nu a
celei strămoșești) se datorează tocmai menținerii acesteia într-un cadru
apropiat de duhul și de litera vechii orânduiri socioculturale. Nu cred că e
cazul să înșirăm acum tarele strămoșilor noștri, apoteozați prea des, și nici să
ne jucăm cu sinecdocele de dragul înduioșării publicului care, de cele mai
multe ori, este prost informat. Și nu cred că sărutarea pulpanei stăpânului mai
poate suscita astăzi un interes, oricât de mic ar fi acesta, pentru cei care
doresc să fie persoane demne de titulatura de cetățeni. Cât despre numele de
creștini, nu mai încape vorbă.
Așa că, iubite frate întru tradiție,
nu desfășurarea mai redusă a activităților muncitorești reprezintă baiul
zilelor noastre (dacă nu știai deja), ci însăși neglijența oamenilor care par să
nu se mai sature cu ceea ce au în mână, dorind, fără echivoc, și ciorile de pe
gard. Problema consumismului inconștient constituie de facto mobilul declanșator și de menținere a ceea ce poate fi
numită o viață socială în ritm alert și,
de aici, și nevoia unor pauze cât mai
lungi.
Cât despre cei care vor să
lucreze și în weekend, îi privește personal, pentru că fiecare este retribuit
ca atare (dacă merită efortul?), argumentul privind țările cu „renume” în care
oamenii lucrează pe brânci pentru fala țării – și, fie vorba între noi, pentru
cea a buzunarelor mult superioare buzunarelor omologilor lor dintr-o Românie
industrializată cu forța, pe spinarea unor oameni sătui de munca pe bani puțini
– fiind de mult căzut în desuetudine, deoarece este greu de crezut că cineva în
deplinătatea facultăților mintale va îndrăzni să iubească un termen abstract în
defavoarea propriei făpturi sau a celor dragi. Și sper că am învățat cu toții
câte ceva din eșecurile perioadelor ante și postconflagraționiste recente, ce
ne-au putut influența memoriile mai abitir decât nereușitele altor perioade
mult mai îndepărtate. Iar cecitatea de bună voie nu este o soluție, atâta timp
cât nu puțini sunt cei care se bucură de beneficiile unor sinecure, ce ne
amintesc de vremurile nu de mult apuse, mai ales că cei mai mulți dintre ei
nici nu-și merită statutul și, implicit, nici salariul.
Iubite frate întru servicii
prestate statului, nu apariția sâmbetei libere a declanșat plecarea multora din
localitațile de reședință, ci, mai precis, munca infernală pe care o desfășurau
săptămânal, muncă ce le invada viața personală, muncă pe care domnia ta ar vrea
să le-o prelungească cu nerușinare. Fapta aceasta, oricât v-ați fi așteptat, nu
reprezintă o diminuare a ritmului îndeletnicirilor de serviciu. (Ce dulce
iluzie!)
Nu absentarea tot mai frecventă
din viața parohiei constituie ruperea relațiilor dintre părinți și copii și
alterarea relațiilor acestora din urmă, de vreme ce în orice sfârșit de
săptămână se poate merge în afara localităților de reședință la o altă parohie,
la o mănăstire sau într-un loc destinat aceleiași culturi, dar îmbrăcat cu alte
haine, cum ar fi: un muzeu, un azil de bătrâni, o acțiune voluntară în vederea
îmbunătățirii diferitelor aspecte citadine, o excursie cu cei apropiați, cu
alte cuvinte, orice altă activitate diferită formal de cea parohial-liturgică, dar conexă și, uneori, identică în
fond cu aceasta. Încă din contră, mai
mult timp liber înseamnă și mai mult timp la dispoziția celor care vor să urce
pe scara desăvârșirii spirituale, ocupându-și timpul, în acest sens, cu:
pelerinaje, lecturări necesare, dialoguri constructive, relaxări, meditații
etc. Pentru că acestea se vor afla la cheremul fiecăruia. Cine-i oprește să
facă câte un pic din cele enumerate mai sus, sâmbăta liberă sau sâmbăta lucrătoare?
Îmi pare rău, dar modul acesta
draconic și dictatorial deopotrivă, pe care-l propuneți ca soluție, nu se
potrivește fieștecăruia. Cât despre internet și alte proaste obiceiuri, acestea
pot să-i „alăpteze” pe copii chiar și în perioadele în care părinții acestora
se află, trudind ca animalele, în câmpurile
muncii. Cu cât vor sta mai mult acolo, cu atât copiii vor fi mai liberi în
alegerile lor personale nesupravegheate. Cât despre reducerea timpului „normal”
de școală, cât și a celui anormal de concediu anual, primul îl voi lăsa la
judecata elevilor, iar al doilea la judecata tuturor celor integrați în plaiurile
mioritice ale muncii, oameni care, după un an de prestat servicii, au dreptul
la un concediu de odihnă de vreo 22 de zile lucrătoare, pe care de cele mai
multe ori și le pot repartiza în două etape (vara și iarna). Iar acest lucru
are loc după unsprezece luni ticsite cu zile de muncă.
Este de ajuns să facem niște
calculele simple pentru a observa „veracitatea” celor expuse de tine. Eu,
sincer, m-am cam săturat de atâta „cinste” oferită slujbașilor țării. Iar acest
lucru, iubite frate întru compătimire, nu depinde de noi, cei care susținem
economia țării, ci de cei care nu vor
să ne dea mai mult timp liber, socotind firească munca marasmatică pe care o
depunem, muncă din al cărei flux nu mai putem ieși ca să ne bucurăm de
drepturile ce ni se cuvin: dreptul la cultură (și tot ce ține de el: dialog,
cunoaștere, relaționare, prietenie etc.), dreptul de a fi ceea ce vrem să fim, dreptul
la libertate.
Drept urmare, viața noastră, ca și
a multora dintre cei care au trăit în vremurile anterioare – cea mai apropiată
fiind cea veterototalitaristă, pentru că cea neototalitaristă scapă din vedere multora
– va fi secționată în două părți, fiecare parte fiindu-i antagonică celeilalte:
o viață a muncii prestată în favoarea statului (când de cele mai multe ori
munca „aleasă” este mai degrabă impusă prin lipsa serviciului dorit, precum și
prin absența alternativelor), și o existență detașată ontologic de calvarul
instituționalizat – o viață de relaționare din ce în ce mai sinceră cu tine, cu
ceilalți și cu Dumnezeu.
Acestea fiind zise, am să scurtez
mesajul și-am să vă mulțumesc, domnule Boilă Dorin, pentru textul dumneavoastră,
deoarece mi-ați oferit prilejul de a-mi exercita existența personală în cadrul
celei de-a doua vieți și de-a comunica într-un limbaj transmuncitoresc, că de
când cu atâtea sâmbete „libere” nu am mai avut timp de-un asemenea dialog.
Dar dacă ne-am fi întâlnit
sâmbătă dimineață într-o acțiune socială, retribuită altcumva, ar fi fost o problemă pentru dumneavoastră? Că doar sunteți
liber să o faceți.
Nu-i așa?
(Foto © flickr.com, Gvido T)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu