marți, 9 august 2011

Azi la catedrală. (Publicat pe site-ul revistei "Lumea Credinței")

Ca și în alte dăți, azi am avut parte de un episod execrabil. Mai precis, am intrat într-un joc al desacralizării – văzută ca o forțare a pierderii indirecte a libertății umane în legătura ei cu Divinul personal, legată de un singur aspect al cultului ortodox, dar care prin manifestarea sa descompune și falsifică, printr-o disimulare mai mult sau mai puțin voită, adevărata realitate a confesiunii creștine, caracterul său iconic, natura sa de anticipare a sfârșitului (Cullmann), de încadrare în firescul curgerii timpului, așa cum îl vede Dumnezeu. Astăzi, doamnelor și domnilor, m-am lovit de portabila cutie a milei.
Nu vreau prin această mărturie să fac o analiză critică, printr-un demers comparativ cu pretenții academice, a rolului și a semnificației cutiei milei în Vechiul și Noul Testament, ci vreau să-i trag de mânecă pe presviteri, în vederea atenționării lor cu privire la un bun-simț care ar trebui să împânzească întreaga activitate de pedagogie pastorală, pe care aleșii noștri țin tare mult să o respecte cu acribie, dar care (trecând de fanatismul definitivării, pe care unii dintre ei îl emană și prin transpirație) prezintă anumite echimoze care au apărut din meticuloasa lezare a eticii eclesiale, a cărei primă regulă este: să nu ridici mâna pentru a îndeplini ceva, dacă țelul și modul lucrării tale nu sunt mântuitoare – mai precis, dacă nu sunt încadrate în modul divino-uman de viețuire a Bisericii, păstrat și actualizat prin Duhul Sfânt și nu prin rațiuni proprii, fie ele de cea mai bună calitate umană.
Prin cele ce urmează, voi încerca să trec în revistă anumite elemente necesare unei analize de subiect, pentru a vedea și posibilele argumente pro sau contra, în privința legănării satisfăcătoare a cutiei cu pricina, pe sub năsucurile enoriașilor.
Pentru început trebuie știut că în templele din Vechiul Testament aceste cutii (numite și cutii ale darurilor, ale milei, tezaure sau vistierii) erau așezate în curtea templului, în interiorul curții femeilor. În această cutie, în formă de corn sau de trâmbiță, se depuneau donațiile atât pentru nevoile templului, cât și pentru operele de caritate. Termenul pe care îl avea această cutie putea să fie folosit și pentru numirea sălii în care se păstra această vistierie, evangheliștii folosind cuvinte diferite pentru acest tezaur.
Prin aceste prime informații, nu doresc să fac elogiul eticii cultice veterotestamentare, ci doar să remarc bunul simț (adică au simțit-o bine) de a situa această încăpere în altă parte decât în locul consacrat rugăciunii interpersonale a celor ce-I slujeau Dumnezeului cel viu. Iar prin această poziționare, bine gândită, a chestiunilor de factură profană în afara zonei de trebuință evenimentelor divino-umane, ei au făcut ceea ce se cerea de la orice existență liturghisitoare ce conștientizează pericolul oricărei mici sau mari abateri de la laitmotivul unei viețuiri raportate la un Transcendent personal, și anume stăruința în detașarea de „prietenia cu lumea” (Iacob 4, 4).
Să nu o numim trezvie, în sensul părinților neptici, s-o numim încercare de a stărui într-un simțământ al necesitații unei alte realități, unui alt flux vital, unei alte înțelegeri a lucrurilor – posibile doar dacă suntem învățați de către un altcineva decât noi. Iar această stare, cel puțin în cadrul lăcașului de cult, nu trebuie tulburată.
Persoanelor care vin să se roage și să se refacă în acest spațiu al transfigurărilor, trebuie să li se ofere un cadru inviolabil în care să își desfășoare această asceză, cu multiplele ei ramificații și implicații. Or inculcarea în mintea cuiva a unei idei înainte de a-l asculta, prin forțarea granițelor acestui spațiu intim, poate fi o activitate letală. Iar prin expedițiile acestea nemiloase ale profanului (vopsit) în zona intimității personale – și așa locuită de egocentrismele și egogregarismele veacului, intimitate ce se vrea angajată într-un dialog interuman și unul ca de la creat la Creator, dialog cu însușiri benefice atât la nivelul umanității, cât și la nivelul întregii creații – se produce o lărgire a faliei existente deja între om și Dumnezeu.
Această plimbare a perceptorilor Domnului[1] printre cei care așteaptă ca, prin rugăciune, să primească puterea mântuitoare a Atotputernicului, nu face decât să rupă acel râvnit sentiment de întrajutorare și acea „experiență comună a prezenței și a ajutorului lui Dumnezeu, resimțite datorită căldurii deosebite a rugăciunii realizate în iubirea lor întreolaltă” (Pr. Dumitru Stăniloae).
Însuși faptul de a te plimba cu ploconașul în timpul Axionului ori al Rugăciunii Domnești, denotă (pe lângă o crasă lipsă de respect) că ploconoforii noștri nu mai sunt ancorați în acel timp liturgic, în acel deja și nu încă și în acea stare de sărăcie[2] ce-și are singurătatea ei, „o singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preț” (Albert Camus). Ei sunt cu totul afară. Iar prețul este mare, e chiar El, Răstignitul nostru.
Și iată cum singurătatea ne este impietată de unii care nu înțeleg acest raport personal cu Dumnezeu, ce trebuie actualizat clipă de clipă, și-n care se oglindește sensul întâlnirii, față către față, cu iubitul nostru Domn.
Extremele trebuie evitate, dar a fi pe calea împărătească implică și un moment al rugăciunii în solitudine (Matei 14, 23), iar dacă aceasta poate fi experiată în cadrul căminului propriu, n-o putem exclude din comuniunea cultico-liturgică a lăcașului de cult. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens că „rugăciunea, atunci când nu are mai mulți părtași e cu mult mai slabă decât cea săvârșită împreună cu alții”. Bineînțeles că această interiorizare euharistică nu trebuie să implice grimase și egotisme, dar faptul de a-l „gâdila” pe celălalt în timpul acestei slujbe revelatoare – timp de participare la punctul central al istoriei divine, atins cu anticipație de Iisus Hristos (M. Rissi), pentru că vorbim despre Sfânta Liturghie – nu constituie, nici pe departe, un act al apropierii între semeni, și nici de Dumnezeu.
Dacă acești perceptori ar purta cu ei chemarea Ziditorului față de creația Sa, acel sentiment de relație împreună-creatoare „pentru noi și pentru a noastră mântuire” (care nu este altceva decât îndumnezeirea), atunci, cu siguranță ei nu ar mai resuscita, prin prezența lor, acel olm al grijii lumești de care ne-am dezis cu câteva minute înainte[3].
Iar dacă preoții (conștienți de aspectul paradoxal al creștinului și, deci, și de nevoile lui terestre) ar dori să forțeze libertatea omului, clarificându-i și acest aspect, ar putea să-l facă prin simpla deschidere a gurii la sfârșitul slujbei sau (dacă se mai practică undeva) în cadrul orelor de catehizare, dar în niciun caz în timpul nostru ceresc, și-ntr-o manieră grosieră.
Nu e un lucru rău că oamenilor li se aduce la cunoștință și acest fapt al nevoilor materiale, dar așezarea lui ca piatră de poticnire într-un timp și într-un spațiu al dezpietririi sufletelor și al transgresării materiei, nu reflectă gândirea hristică întru care marea piatră de poticnire este Hristos – încercarea de a-L înțelege și de a-L accepta fiind singura cale care ar duce la moștenirea numelui de fericiți[4]. Iar acest lucru, zic eu, este suficient.
Nu că m-aș simți ofuscat, căci de mult am primit în dar binecuvântata insolență față de cele de prost gust, dar văd că acest adaos cultic perturbă înțelegerea normală a vieții în Hristos și, în consecință, a asumării ei. Fiindcă nu face altceva decât să se amestece (împreună cu alte elemente) în realitatea cultică, neglijând-o din interiorul ei, din zona ei de acțiune, din cadrul lăcașului de cult. Iar relele sunt multe, de vreme ce orice kitsch își are efectele lui, ce nu se lasă așteptate.
Unul dintre efecte este acela de a contribui negativ la viața psihică a unora dintre cei care participă la slujbele respective, prin adăugirea, la lungă listă a temerilor zilnice, a încă unui element timeric. Nu de puține ori se pot vedea persoane jenate, care încearcă să evite contactul cu vestitorii pecuniari din varii motive – cel mai plauzibil fiind cel al neaverii de moment.
Un altul – ce-i relevă caracterul deformator, precum și prejudiciul pe care-l aduce adevăratei liturghisiri cultice – este cel al identificării lui cu o posibilă indulgență actualizată, coafată și așezată pe tărâm pravoslavnic. Mi se pare că prea mulți dintre confrații noștri ploconofili privesc acest lucru cu mai multă seriozitate decât mine. Iar faptul de a aștepta și de a pune în fiecare cutie[5] câte un ban sau o bancnotă (având grijă să nu sară vreuna) duce cu gândul mult mai departe (deși, din păcate, în apropierea noastră, în lăuntrul nostru) înspre planurile de acțiune ale superstiției și, prin urmare, ale unei magii gheșeftuite, ce nu doar că falsifică sensul comun dat tezaurului pecuniar al adunării enoriașilor, ci împrumută acestuia valențe luciferice, pe care la un moment dat o să și le ceară înapoi, rupând astfel din trupul bine făcut al spiritualității creștine autentice.
Pe lângă acestea se adaugă și elementul reducțional, și anume cel al înțelegerii slujirii materiale a bisericii doar prin acest mod pecuniar. Cu alte cuvinte, potențialul enoriașilor, fie el material, este limitat la nivelul bănișorilor lichizi, ignorând vorba apostolului ce ne îndeamnă ca, potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare dintre noi, să ne punem în slujba altora ca niște buni iconomi ai harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu[6].
Reamintesc că intervenția mea nu este una a sudălmilor la adresa mai-marilor noștri coslujitori și nici a impunerii totalitare a unor idei ce pot părea deplasate, dată fiind natura lor subiectivă. Înțeleg destul de bine datoriile vieții creștine – viață trăită că o cetățenie paradoxală – și nu încerc să diminuez necesitățile cetății lumești, dar a le pomeni în mijlocul trăirii divino-umane – atunci când (ca s-o spunem pe șleau) încercăm să ne rugăm – nu consider că e un act oportun demersului nostru liturgic.
Dumneavoastră ce ziceți?




[1] Personal, mi se pare mai nimerită varianta adoptată de cultele neoprotestante, de a trece vistieria din mână în mână.
[2] În cazul nostru vezi Matei 5, 3.
[3] Reamintesc că momentul apariției acestor ploconofori este, de fiecare dată, cel al începerii Axionului, incursiunea lor putându-se extinde chiar până la Rugăciunea Domnească, așadar, după cântarea heruvimică care spune: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim/Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem/Toată grija cea lumească [acum] să o lepădăm...”.
[4] Matei 11, 6.
[5] Cei care umblă cu ploconețul pot fi în număr de trei, de patru sau chiar de cinci, și se așază unul în spatele celuilalt, ca lamele unui aparat de bărbierit performant.
[6] 1 Petru 4, 10. 



(Foto © flickr.com, Matt Logan)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu