Ca și în alte dăți, azi am avut parte de un episod
execrabil. Mai precis, am intrat într-un joc al desacralizării – văzută ca o
forțare a pierderii indirecte a libertății umane în legătura ei cu Divinul
personal, legată de un singur aspect al cultului ortodox, dar care prin manifestarea sa descompune și falsifică, printr-o
disimulare mai mult sau mai puțin voită, adevărata realitate a confesiunii creștine,
caracterul său iconic, natura sa de anticipare a sfârșitului (Cullmann), de
încadrare în firescul curgerii timpului, așa cum îl vede Dumnezeu. Astăzi,
doamnelor și domnilor, m-am lovit de portabila cutie a milei.
Nu vreau prin această mărturie să fac o analiză
critică, printr-un demers comparativ cu pretenții academice, a rolului și a semnificației
cutiei milei în Vechiul și Noul Testament, ci vreau să-i trag de mânecă pe
presviteri, în vederea atenționării lor cu privire la un bun-simț care
ar trebui să împânzească întreaga activitate de pedagogie pastorală, pe care aleșii
noștri țin tare mult să o respecte cu acribie, dar care (trecând de fanatismul definitivării, pe care unii
dintre ei îl emană și prin transpirație) prezintă anumite echimoze care au
apărut din meticuloasa lezare a eticii eclesiale, a cărei primă regulă
este: să nu ridici mâna pentru a îndeplini ceva, dacă țelul și modul lucrării
tale nu sunt mântuitoare – mai precis, dacă nu sunt încadrate în modul
divino-uman de viețuire a Bisericii, păstrat și actualizat prin Duhul Sfânt și
nu prin rațiuni proprii, fie ele de cea mai bună calitate umană.
Prin cele ce urmează, voi încerca să trec în
revistă anumite elemente necesare unei analize de subiect, pentru a vedea și
posibilele argumente pro sau contra, în privința legănării satisfăcătoare a
cutiei cu pricina, pe sub năsucurile enoriașilor.
Pentru început trebuie știut că în templele din
Vechiul Testament aceste cutii (numite și cutii ale darurilor, ale milei,
tezaure sau vistierii) erau așezate în curtea templului, în interiorul curții
femeilor. În această cutie, în formă de corn sau de trâmbiță, se depuneau donațiile
atât pentru nevoile templului, cât și pentru operele de caritate. Termenul pe
care îl avea această cutie putea să fie folosit și pentru numirea sălii în care
se păstra această vistierie, evangheliștii folosind cuvinte diferite pentru acest
tezaur.
Prin aceste prime informații, nu doresc să fac
elogiul eticii cultice veterotestamentare, ci doar să remarc bunul simț
(adică au simțit-o bine) de a situa această încăpere în altă parte decât în
locul consacrat rugăciunii interpersonale a celor ce-I slujeau Dumnezeului cel
viu. Iar prin această poziționare, bine gândită, a chestiunilor de factură
profană în afara zonei de trebuință evenimentelor divino-umane, ei au făcut
ceea ce se cerea de la orice existență liturghisitoare ce conștientizează
pericolul oricărei mici sau mari abateri de la laitmotivul unei viețuiri
raportate la un Transcendent personal, și anume stăruința în detașarea de „prietenia
cu lumea” (Iacob 4, 4).
Să nu o numim trezvie, în sensul părinților neptici,
s-o numim încercare de a stărui într-un simțământ al necesitații unei alte realități, unui alt flux vital, unei alte
înțelegeri a lucrurilor – posibile doar dacă suntem învățați de către un altcineva decât noi. Iar această
stare, cel puțin în cadrul lăcașului de cult, nu trebuie tulburată.
Persoanelor care vin să se roage și să se refacă
în acest spațiu al transfigurărilor, trebuie să li se ofere un cadru inviolabil
în care să își desfășoare această asceză, cu multiplele ei ramificații și
implicații. Or inculcarea în mintea cuiva a unei idei înainte de a-l asculta,
prin forțarea granițelor acestui spațiu intim, poate fi o activitate letală.
Iar prin expedițiile acestea nemiloase ale profanului (vopsit) în
zona intimității personale – și așa locuită de egocentrismele și
egogregarismele veacului, intimitate ce se vrea angajată într-un dialog interuman
și unul ca de la creat la Creator, dialog cu însușiri benefice atât la nivelul
umanității, cât și la nivelul întregii creații – se produce o lărgire a faliei
existente deja între om și Dumnezeu.
Această plimbare a perceptorilor Domnului[1]
printre cei care așteaptă ca, prin rugăciune, să primească puterea mântuitoare
a Atotputernicului, nu face decât să rupă acel râvnit sentiment de întrajutorare
și acea „experiență comună a prezenței și a ajutorului lui Dumnezeu,
resimțite datorită căldurii deosebite a rugăciunii realizate în iubirea
lor întreolaltă” (Pr. Dumitru Stăniloae).
Însuși faptul de a te plimba cu ploconașul în
timpul Axionului ori al Rugăciunii Domnești, denotă (pe lângă o crasă lipsă de
respect) că ploconoforii noștri nu mai sunt ancorați în acel timp
liturgic, în acel deja și nu încă și în acea stare de sărăcie[2] ce-și
are singurătatea ei, „o singurătate ce redă fiecărui lucru
adevăratul său preț” (Albert Camus). Ei sunt cu totul afară. Iar prețul este mare, e chiar El, Răstignitul
nostru.
Și iată cum singurătatea ne este impietată de
unii care nu înțeleg acest raport personal cu Dumnezeu, ce trebuie actualizat
clipă de clipă, și-n care se oglindește sensul întâlnirii, față către față, cu
iubitul nostru Domn.
Extremele trebuie evitate, dar a fi pe calea
împărătească implică și un moment al rugăciunii în solitudine (Matei 14, 23), iar dacă aceasta poate fi experiată în
cadrul căminului propriu, n-o putem exclude din comuniunea cultico-liturgică a lăcașului
de cult. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens că „rugăciunea,
atunci când nu are mai mulți părtași e cu mult mai slabă decât cea săvârșită împreună
cu alții”. Bineînțeles că
această interiorizare euharistică nu trebuie să implice grimase și egotisme,
dar faptul de a-l „gâdila” pe celălalt în timpul acestei slujbe revelatoare –
timp de participare la punctul central al istoriei divine, atins cu anticipație
de Iisus Hristos (M. Rissi), pentru că vorbim despre Sfânta Liturghie – nu
constituie, nici pe departe, un act al apropierii între semeni, și nici de
Dumnezeu.
Dacă acești perceptori ar purta cu ei chemarea
Ziditorului față de creația Sa, acel sentiment de relație împreună-creatoare „pentru
noi și pentru a noastră mântuire” (care nu este altceva decât îndumnezeirea),
atunci, cu siguranță ei nu ar mai resuscita, prin prezența lor, acel olm al grijii
lumești de care ne-am dezis cu câteva minute înainte[3].
Iar dacă preoții (conștienți de aspectul paradoxal
al creștinului și, deci, și de nevoile lui terestre) ar dori să forțeze
libertatea omului, clarificându-i și acest aspect, ar putea să-l facă prin
simpla deschidere a gurii la sfârșitul
slujbei sau (dacă se mai practică undeva) în cadrul orelor de catehizare, dar
în niciun caz în timpul nostru ceresc,
și-ntr-o manieră grosieră.
Nu e un lucru rău că oamenilor li se aduce la cunoștință
și acest fapt al nevoilor materiale, dar așezarea lui ca piatră de poticnire
într-un timp și într-un spațiu al dezpietririi sufletelor și al transgresării
materiei, nu reflectă gândirea hristică întru care marea piatră de poticnire
este Hristos – încercarea de a-L înțelege și de a-L accepta fiind singura cale
care ar duce la moștenirea numelui de fericiți[4]. Iar
acest lucru, zic eu, este suficient.
Nu că m-aș simți ofuscat, căci de mult am primit în dar binecuvântata insolență față de cele de prost gust, dar văd că
acest adaos cultic perturbă înțelegerea
normală a vieții în Hristos și, în consecință, a asumării ei. Fiindcă nu face
altceva decât să se amestece (împreună cu alte elemente) în realitatea cultică,
neglijând-o din interiorul ei, din zona ei de acțiune, din cadrul lăcașului de
cult. Iar relele sunt multe, de vreme ce orice kitsch își are efectele lui, ce
nu se lasă așteptate.
Unul dintre efecte este acela de a contribui
negativ la viața psihică a unora dintre cei care participă la slujbele
respective, prin adăugirea, la lungă listă a temerilor zilnice, a încă unui
element timeric. Nu de puține ori se pot vedea persoane jenate, care încearcă să evite contactul cu vestitorii pecuniari din varii motive – cel mai plauzibil fiind cel
al neaverii de moment.
Un altul – ce-i relevă caracterul deformator,
precum și prejudiciul pe care-l aduce adevăratei liturghisiri cultice – este
cel al identificării lui cu o posibilă indulgență actualizată, coafată și
așezată pe tărâm pravoslavnic. Mi se pare că prea mulți dintre confrații noștri
ploconofili privesc acest lucru cu mai multă seriozitate decât mine. Iar
faptul de a aștepta și de a pune în fiecare cutie[5]
câte un ban sau o bancnotă (având grijă să nu sară vreuna) duce cu gândul mult
mai departe (deși, din păcate, în apropierea noastră, în lăuntrul nostru) înspre
planurile de acțiune ale superstiției și, prin urmare, ale unei magii gheșeftuite,
ce nu doar că falsifică sensul comun dat tezaurului pecuniar al adunării enoriașilor, ci împrumută acestuia valențe
luciferice, pe care la un moment dat o să și le ceară înapoi, rupând astfel din
trupul bine făcut al spiritualității
creștine autentice.
Pe lângă acestea se adaugă și elementul reducțional,
și anume cel al înțelegerii slujirii materiale a bisericii doar prin acest mod pecuniar. Cu alte cuvinte, potențialul enoriașilor,
fie el material, este limitat la nivelul bănișorilor lichizi, ignorând vorba
apostolului ce ne îndeamnă ca, potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare
dintre noi, să ne punem în slujba altora ca niște buni iconomi ai harului cel
de multe feluri al lui Dumnezeu[6].
Reamintesc că intervenția mea nu este una a
sudălmilor la adresa mai-marilor noștri coslujitori și nici a impunerii totalitare
a unor idei ce pot părea deplasate, dată fiind natura lor subiectivă. Înțeleg
destul de bine datoriile vieții creștine – viață trăită că o cetățenie
paradoxală – și nu încerc să diminuez necesitățile cetății lumești, dar
a le pomeni în mijlocul trăirii divino-umane – atunci când (ca s-o spunem pe
șleau) încercăm să ne rugăm – nu
consider că e un act oportun demersului nostru liturgic.
Dumneavoastră ce ziceți?
[1] Personal, mi se pare mai
nimerită varianta adoptată de cultele neoprotestante, de a trece vistieria
din mână în mână.
[2] În cazul nostru vezi
Matei 5, 3.
[3] Reamintesc că momentul
apariției acestor ploconofori este, de fiecare dată, cel al începerii
Axionului, incursiunea lor putându-se extinde chiar până la Rugăciunea
Domnească, așadar, după cântarea heruvimică care spune: „Noi, care pe heruvimi
cu taină închipuim/Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem/Toată grija cea lumească [acum] să o
lepădăm...”.
[4] Matei 11, 6.
[5] Cei care umblă cu
ploconețul pot fi în număr de trei, de patru sau chiar de cinci, și se așază unul
în spatele celuilalt, ca lamele unui aparat de bărbierit performant.
[6] 1 Petru 4, 10.
(Foto © flickr.com, Matt Logan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu