Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește cu un calm tipic decrețeilor fascinați de belșugul de dulciuri & jucării, ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a născocit o farsă neinspirată, perpetuându-și din reflex siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința catwalk-ului”, felină încălțată...

Suspectăm de unde vine, dar ne-a trecut pragul, așa că hai s-o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși, cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, un ghimpe în plex, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau să nu se facă de râs..., un strop de heroină oprește timpul în loc, ea se gudură.

Căuta să impresioneze, am bunghit-o, privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; ea însă nu se numără printre cei mulți – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cade să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului (prea ferm, în clătinarea sa), nici de expresia rigidă a mutrei care ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de mocasinii bărbătești din velur spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru nimfe, printre care pășește cu artificialitatea tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru?

 

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

 

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai v-ați perindat pe lângă ei.

 

⁕

 

Îi probează de cinșpe minute, se uită la ei, apoi pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a LED-urilor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări, se întoarce de unde a plecat, se așază pe taburet... Mâhnirea se simte în atmosferă.

Chit că nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, un ingredient sau preparat culinar, simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian, ceva pare să-i fi afectat tranzitul intestinal, o enzimă, o secreție ori un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări psihosomatice de du-te-vino) și, cu un aer ce mă surprinde prin franchețe, așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergat:

 

─ Pe care să-i iau?

 

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și el agrea acel model, că-l întinereau prin coloritul (la modă) ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu inedit, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful scrobit de pe alcovul evenimentelor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu primenirea mobilierului din dormitor; acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneakerșii de piele, și..., deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

 

─ Îi iau!

 

Doar trei secunde a durat bucuria individului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

 

─ Nicule, da’ ce, ai douăzeci de ani?! Ăștia n-au niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc, și să nu te mai văd cu ei!

 

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, ființa plantigradă cu țâțe mici și-o burtă umplută cu venin, tunsă periuță și versată-n lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fizionomii ale afecțiunii:

 

─ Nu-i mai vreau – și s-a-ntors.

 

⁕

 

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa socială de care aparțin. De-acolo li se trage, printre altele, îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul, bunica și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit se vor opri și se vor posta în mijlocul prăvăliei, blocând accesul celorlalți clienți, după cum am anticipat, și-o să-nceapă (prea târziu) să caute aiurea, amestecând lădițele de carton, adidașii hărăziți atenției celui adorat (invidiat, detestat...), saturat (și asfixiat) de gloata compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

 

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia? Ce zici...? Ți-i aduc imediat.

 

O văd cum caută, năucită, un preț ce era lipit prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate cucoanele senile, care n-au cui să-și verse nici aleanul și nici tribulațiile acumulate în cadrul anturajului pe care încă-l cinstesc. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce-ai frecventat bisericile duminică de duminică, păresimi după păresimi, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, iar, când dă să rostească Cât costă?, un alt membru al familiei (ce scotocea în cutiile din dreptul unei ghete kaki, pe vârfuri, și se holba în interior... după Elodia sau pisica lui Schrödinger) îmi răspunde în doi peri, enervat că m-am apropiat, ca și când era de la sine-nțeles, că n-are nevoie de asistență, se descurcă și singur, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de mucava, lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe nană, inițiativă ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

 

─ Noi, bătrânii, nu vedem... Credeam că prețul e pus... Peste două săptămâni sosește pensia, și m-am gândit... Mulțumesc, sunteți foarte...

 

M-am îndepărtat subtil.

 

⁕

 

Între timp, un cuplu ce căuta niște teniși adecvați puștiului lor m-a rugat să le facilitez... Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus, dac-ar fi fost dispuși, să se deplaseze... am sunat la celelalte filiale... să le fac cunoscută vestea pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit, în caz că se grăbeau să..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, nu la zece, ca noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului de către unul dintre membrii familiei pe care încercasem s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

 

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând un pantof adus de la raionul de cocalari.

 

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez.

 

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

 

⁕

 

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc, iar dacă știu ceva, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem ofertele noastre... Plus că rabaturile comerciale preconizate pentru astăzi vizează sucursalele cu produse electrocasnice, nicidecum cele consacrate articolelor de încălțăminte. Deci, nu la noi, ci prin alte părți.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările lărgite, adulmecând (dulăi pregătiți de montă...) discountul pentru care se antrenaseră intens: planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, una pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el, nevăstuica și fiica, și cizme la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (sau un set), turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala sectorului de marochinărie. Pasul unei huidume bine-nfipte în principiile matrimoniale, urmat de cel al unui tată mândru de progenitura-i oacheșă, ...cremă de ghete – ea, albă.

S-a oprit într-un final ce se anunța comic, a înhățat un bocanc din vera pelle și nu i-a dat drumul timp de șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească printre rândurile de botine cu platformă, ținând de el așa cum stimabila sa consoartă îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fetița lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like...?

Soțul, cocoș de supă nobilă, și-l duse la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care (-n toate shopurile cu un astfel de profil) îi era „voalată”:

 

─ Sunt din piele? îmi adresă concomitent cu privirea circumspectă.

 

─ Da – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

 

Oare ar fi trebuit să-l anunț că articolul respectiv a fost probat de atâția și atâția desculți, cărora nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele?

Am tăcut. După ce a probat unul „pe numărul său”, s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

 

─ Ce reducere am la ăștia? – un ins ce nu îndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice solicitare a unei persoane cu funcții de conducere fiindu-i interzisă de factorii de cenzură ai psihismului său „european”; că are drepturi, dar îi este frică să și le revendice (deși nu le cunoaște, doar și le imaginează).

 

─ Nici una, pricepând cu cine am de-a face, încercând să-i explic băbește, evitând o tragedie.

 

Ca în alte dăți, am avut dreptate. N-am apucat să-mi termin fraza, că s-a și întors cu spatele, ordonând să se mai cumpere un produs, unul mai ieftin, și s-a grăbit spre casa de marcat unde a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina, incontestabil, pe mine – că nu i-am prezentat oferta.

Irascibil, a achitat și-a ieșit pe ușă. Intuise că n-avea ce să caute aici – o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului. Acum îi părea rău, însă n-avea pentru ce. Își achiziționase o pereche de pantofi de calitate, la un preț bun. Dar el nu voia să știe acest lucru. Cine și ce să-i mai spună? El știa destule. Le știa pe toate.