Privesc şi strig spre
un ţărm nisipos
Sunt mult prea
indolent să ascult
Şi să te privesc
mi-e greu
O ştii. Nu-i nevoie să-ţi mai spun
Sunt un ins lovit
de palma tandră a unui Dumnezeu
gelos
şi scăpat ca prin
minune de scobitura ei generoasă
în care m-am
ascuns înarmat cu veioza mea verde
mereu aprinsă. Am stat acolo până-n sezonul 2
De trei ani mă
tot cuibăresc în propriile-mi vicii
de papir şi cerneluri
înnebunit
de gândul
beatificării
ignorând semnalele
colocatarilor şi ale maşinii
de poliţie ce se
apropie în valuri sonore
de filme americane cu încasări peste-aşteptări
Încă puţin că n-am terminat de vorbit
O magmă
psihedelică îmi scaldă tălpile
iar desfrânări
pline de must mi le înţepenesc
Picioarele-s
uitate pe mal incestuos croite
pentru o delăsare
a valorilor
pornografic
deslușite în curburi de şale dansante
prinse cu chingi
de zornăieli acute
sunând a
plumb și a lazaret interbelic:
„Ora mesei!”
părăsit de lumea
bună a oraşelor în pădurea
domnului Eliade
ca o perlă într-o
crevasă amăgită cu privirea
de roua sleită care
în spatele
trecutului trecut era ca ochii unei mironosiţe
Lângă pleoapa
şoaptelor de codru
un dumicat de
sare cântărea cât o veşnicie putredă
Ce e mai uşor de
păstrat: arta de a scrie
sau orele-secunde
pătate de vulva rece
a unei femei
şubrede?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu