Portret la despărţire

În seara zilei cu umbrelă

Poposii lângă un soare

Se făcu că nu mă vede

Mie-mi lumina mai tare

Apoi sosi eclipsa

Aş vrea ca totul să fie un vis iar când ne vom trezi

tu să nu mai exişti eu să nu mai exist

Aş vrea să fie altfel și să nu ne mai îmbătăm

cu apa coclită a amintirilor

E aşa cum trebuie să fie: două pământuri urcate

prin forţa oarbă a destinului într-un puroi de floare

Oricât ai fi încercat n-ai fi putut să mă cunoşti

Ai fi trecut pe lângă mine asemeni unui puf

pe care nu l-aş fi lăsat să se lipească de ochiul meu

Insuportabilă ar fi fost relaţia noastră în doi

Absorbită de pupilă... culcuşită acolo...  

Credeai c-am să-ţi fiu gestaţia atâtor luni de insomnii

şi nelinişti? Crezi ce spui?!

Să te port ca pe-o comoară?... Te auzi?!

Nici nu-i de mirare că m-am gândit să te larghez 

de la înălţimea cerului şi să te las – pufoşenie volantă

să pluteşti cum îţi place ţie spre noua ta cucerire

masculină (oare-a-câta?)

şi să văd cum intri în sufletul lui – sărmanul

topindu-te ca un sugus printre dinţii umezi

ai unui câine

Nu te mai lăuda cu teorema lui Pitagora!  

Clipele sunt regretabilele roţi ale unei vieţii

descompuse-n târziu  

care au ajuns să-și deplângă spiţele rupte

Unu şi cu unu fac doi. Îmi e suficient

Lasă mâna jos! Unde te crezi?

Stai locului femeie!

Nu mai eşti clară ca apa de Borsec...

Ţi-a trecut vremea

Nu mai lucesc pe buzele tale scântei...

Îţi fac ciao-ciao cu mâna

Te las să porţi pe spinarea-ţi zveltă obezile

lunilor petrecute-mpreună. Mi-a ajuns cu pedalatul

în gol

Îmi spui că n-am cum să fiu sigur. Ba am  

Câteodată şi soarele se-ntunecă în plină zi

şi stă aşa câteva secunde...

Mă bucur că reţii ce trebuie

Şi nu n-am să-ţi mai trimit rândunici

care să-ţi cânte motăneşte la balcon