Cu roşii şi smirnă

1 Septembrie, 2013. Duminică

Dragă Jurnalule, astăzi am participat la ceea ce s-a intitulat „Salvați Roșia Montană!”

Ceva s-a semnat și e posibil ca lucrările de exploatare să înceapă. O nouă lege a mineritului a fost adoptată: Orice ar face și oricare ar fi efectele lucrărilor ce țin atât de extracția de minereu, cât și de prelucrarea acestuia – efecte mai mult sau mai puțin nocive pentru mediu și, deci, pentru noi –, întreprinderile miniere nu vor fi trase la răspundere ever. Ele vor ști doar să taie, să foreze și să polueze. Era nevoie de această lege care să le ușureze activitățile celor de la Gold Corporation, deși se știa de urmările catastrofale ale cianurării: poluarea apelor de suprafață și a pânzei de ape freatice din zonă.

Referendum pentru această lege sau pentru acest grandios proiect?

Nici vorbă.

Jurnalule, vrei să știi câți oameni au fost astăzi în fața Primăriei la protestul pașnic și de scurtă durată pentru conștientizarea arădenilor cu privire la vinderea ilegală a resurselor țării și a poluării mediului înconjurător?

Vreo șaizeci de inși, doi jandarmi cu chipiu și un polițist local în cămașă cu burtă.   

Chipurile n-am avut autorizație pentru miting.

Adică ce!? Stai așa! N-am auzit bine. Nu suntem autorizați să ce?... Să ne spunem părerile în ceea ce privește viitorul nostru, al copiilor noștri, al României până la urmă? Să ne opunem crasei nesimțiri a clasei politice din România? Să ne opunem furtului pe față, poluării mediului, distrugerii de către alții a sănătății noastre? Și n-avem autorizație ca să protestăm, să ne revoltăm?!... No, asta-i bună! Păi, asta-i și ideea, de vreme ce luptăm împotriva unor decizii luate de cei care ne conduc. Ar fi culmea ca taman lor să le cerem să ne aprobe un miting prin care să ne exprimăm dezacordul față de deciziile luate de ei. Ceva de genul: „Vreau să fiu revoluționar. Îmi puteți da o aprobare?”

Așa că mulți au venit pe Facebook, și puțini au ajuns la întâlnire.

Capii Bisericii – ca de fiecare dată când e vorba de o problemă acută, ce se răsfrânge asupra a milioane de vieți omenești terestre, pragmatice, făcute din carne vie – au tăcut și n-au încercat – de fapt au fost total dezinteresați de subiect (ca pomul să se cunoască după roadele sale) – să-i mobilizeze pe iubiții credincioși de duminică în vreo activitate prin care să se împotrivească, vădit, celui rău, barem că exploatarea aceasta, de la Roșia Montană, nu-i va prinde bine nici unuia dintre noi.

Și-au rostit predica, s-au spălat pe mâini și au lăsat frâiele țării în mâinile gingașe ale Preaputernicului Părinte.  

Amin, și la gară!

Despre politicieni nu are rost să mai pomenesc. 

Iar acum, Jurnalule, când ceasul bate de noapte, vreau să vorbesc despre un alt subiect care mă frământă. Și anume despre cum pot unii duhovnici (păstori sau capi ai Bisericii) să-i îndrume pe oameni, arătându-le direcția de mers, cu brațul hitlerist înainte, inculcându-le ideea (Ah! cu atâta patos) să muncească cu orice preț. Și asta exceptând, din frazele lor imperios-solemne, condițiile inumane în care lucrează cei înspre care se îndreaptă cuvintele lor de piatră, mai ales că mai sus pomeniții îndrumători de suflete nu se servesc deloc din iarba deasă și grasă a plaiurilor munci, așa cum fac enoriașii lor. Din contră.

De ce zic inumane? mă întrebi. Răspunsul e la fel de simplu cum ai zice adevăr.

Pentru că Adam (știi tu..., ăla cu frunza, iar prin Adam și noi) a fost trimis la munca-n sudoarea feței sale exact după ce a călcat porunca lui Dumnezeu. Blestemul pământului a survenit eșecului existențial al celor doi protopărinți: al lui (Adam) și al ei (Eva). Așadar, omul din ziua de astăzi, mai mult sau mai puțin restaurat în Hristos, rămâne sub umbra grea a deciziei divine din acea vreme, atâta timp cât nu se împacă cu Dumnezeu. Când se va împăca cu El, blestemul (ca orice neajuns al proastei relaționări a creatului cu Creatorul) se va risipi – pentru că omul nostru va fi spălat de apa botezului, reconcilierea va fi pecetluită de Duhul care unge și va fi mereu proaspăt prin de carnea și sângele Mântuitorului. Asta dacă mai știi, dragă Jurnalule, ce rol mai au și astăzi (da chiar și astăzi) tainele acestea ale Bisericii lui Hristos, zis și Iisus.

Ei, ș-atunci, de unde această muncă, muncă și iar muncă, de vreme ce noi (împăcați fiind sau pe cale de a ne împăca, că doar asta încearcă să ne-nvețe păstorii: să ne ridicăm cât mai mult posibil pe scara valorilor morale-spiruale-duhovnicești, să ne îmbisericim, să ne sfințim, să ne îndumnezeim, să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului, după har, prin conlucrare, ținând cont de toate indicațiile manualelor de Teologie Dogmatică) încercăm să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de osteneala cu care va trebui să ne hrănim din pământ în toate zilele vieții noastre, în condițiile abrutizante ale fabricilor și făbricuțelor?! De unde toate acestea?! Nu ți se pare ilogic?

Nu e cazul să recurgem la operele unui Max Weber sau a mai știu eu cărui teolog grec cu doctorat în Germania, crede-mă. E o chestie simplă, cum ar spune o bună prietenă de-a mea: Ai păcătuit – muncești de-ți sar capacele. Nu mai păcătuiești – ai dreptul la un lung, lung concediu de odihnă; ești în sfârșit liber.

Și cu toate astea, monsieur Jurnal, noi continuăm să muncim pe brânci și să ne servim, la pauza de masă, cu câte-o bucată de pâine muiată în cianura oboselii. Căci munca nu este echivalentul lucrului pe care-l faci din plăcere (zis-a printr-o carte recentă domnul H.-R. Patapievici), după studii de specialitate în acest scop, dorind să profesezi în domeniul respectiv. Pentru că te trezești la finele unei facultăți că ești obligat să muncești într-un, cu totul altfel, sector al muncii, unul contrar firii tale, dar (din păcatele celor care trăiesc bine pe spinarea ta) acesta este singurul în care ți se dă voie să muncești, din lipsa permanentă de posturi disponibile, asta ca să nu mori de foame.

Nu! Munca nu este lucrul pe care îl facem din dragoste. Ea este chinul pe care-l simțim cum trece prin toți nervii, în timp ce ne străduim să nu ne enervăm pe șefii care ne-au mărit nizamul (celebra normă de lucru ce veșnic e-n creștere, hrănindu-se din noi), când cerințele angajatorului tocmai s-au schimbat, salariul s-ar putea să nu ți se mărească în următorii cinci ani, și – Da! – ai auzit bine, vei lucra de-acum încolo trei weekend-uri pe lună, următorul concediu îl vei primi la primăvară, și toate acestea atunci când nu te-aștepți, când n-ai cu cine să vorbești, nu te aude nimeni, când vor sosi cheltuielile de bloc și factura de curent, iar dacă mai stai și pe chirie o să te ia dracu’.

Păstorii bisericilor te trimit la muncă. Părinții (dacă mai există) la fel. Eu aș bea o bere, tu ai bea o bere și ne-ar plăcea la nebunie dacă această flexiune verbală, prea des folosită la acest sărăcăcios condițional-optativ, ar fi la prezent continuu, acum, aici, eu, tu și voi, și bericile ținute la rece pe albia-nspumată a râului din apropierea Roșiei Montane.

Nici urmă de cianură. Încă o lună de concediu de odihnă cu plată, cu politicieni cusuți la gură, cu păstori ce-și mulg oile departe (să n-auzim de ei), o toamnă frumoasă și mult, mult soare, și bilete cu reducere pentru trenul ce duce spre mare. Cazare să fie, mâncare să avem, o plajă, o carte. Dar în niciun caz să mă trezesc mâine dis-de-dimineață ca să merg la serviciu, după două săptămâni de concediu, din care patru zile cu ploaie, două pierdute pe tren, cu seri și nopți, dar în special nopți, în care am adormit cu greu. Și știu... prea puțină rugăciune, Doamne.

Fă bine, în cazul în care mai ții la mine, și ușurează-mi ziua de mâine. Iar de nu cer prea mult, ușurează-le și pe următoarele, până ne-om întâlni în Ceruri. Fi’ndcă eu vreau să mă-mpac cu Tine, dar munca asta..., șefii ăștia..., colegii pupincuriști și mulți alții nu-mi dau pace.

Sincer, nu vreau să slujesc la doi domni, că unuia sunt silit să mă supun, iar altuia Îi  ofer câte-o pagină, două din acest jurnal mâzgâlit cu albastrul defulărilor mele necesare.

La sfârșitul acestei lumi și începutul Împărăției Tale Veșnice, când Tu vei sta cu cartea Ta în poală și vei citi despre mine și despre orele mele existențiale care-au fost, eu voi sta cu acest jurnal la piept și voi aștepta momentul potrivit, privirea milostivă, brațul drept care să-mi arate calea, și-Ți voi rosti: „N-am avut multe de spus, Doamne. Doar nimicurile unui om de nimic, prea mic pentru lumea asta mare. Dar merită să le citești. Le-am consemnat gândindu-mă la Tine. Primește-le ca pe o rugăciune scrisă într-o limbă străină”.

Amin, fac o cruce, și la somn!