De Halloween

Se fugăreau printre morminte, când orașul încerca să tacă, să uite, iar ei căutau să-l facă să vorbească printre pietre funerare, epitafuri și vase cu flori uscate, fără sevă, ca niște schelete ale unor păsări care-au adormit, au uitat să plece, au rămas acolo – străjeri ai marilor speranțe, făpturi ce-aspiră viața celor de dedesubt, din patul imemorial al gliei acționând revulsiv în caz de-o moarte clinică nedescoperită în timpul cât au fost la suprafață, și-n loc să zboare, au rămas pentru pritocirea sufletelor celor răposați în subpenajul lor multicolor, optimist, cu coadă stufoasă – păsări ale paradisului. Au rămas și-au crăpat.

Se fugăreau o dată pe lună, alunecând adesea pe marginile cu mușchi ale cutiilor mortuare ieșite-n afară, aliniate în poziție de drepți, cu picioarele întinse și brațele pe piept, domnule, așa e procedura, după ce veți coborî veți putea sta în ce poziție doriți, cu mâinile la ceafă sau mimând că fumați o țigară, c-o sticlă-ntre picioare sau tastând pe telefon un mesaj de adio, dar acum vă rog să respectați formalitățile! Cutiile de piatră se iveau din pământ, precum figurile geometrice tridimensionale vopsite în trei culori, jucării ale copiilor de grădiniță ce aleargă pe culoare, alergau și ei, în joaca lor perfectibilă, în fadorile sunetelor buco-nazale suflate-n grabă, când mai puneau palma pe-o cruce roasă de timp, genunchiul peste-un gărduleț viu de drácilă, o talpă-nnoroiată pe-un felinar de lut, un obraz mânjit cu tină, ce se ascunde într-o pată de întunerec, sub un arbore imens pe care-l îmbrățișează din nevoia de a se goli de toată acea spaimă apăsătoare, cu inima cât un purece ce-ar fi plesnit de nu s-ar fi desprins de scoarța lui vânoasă și nu și-ar fi continuat fuga. Fugi, iepuroaico! Fugi!

Se fugăreau. Nici vorbă să fi fost lună plină, miros de usturoi sau transpirația blănii unui câine turbat, ce urmărea o pisică, sărmanul iepuraș care alergase mai bine de treizeci de minute în cerc, ca-ntr-un spectacol cu gladiatori în care ea era andabatul incapabil de-o minune, iar el marele favorit al publicului, cu sabie de aur și pinteni de argint, ridicând praf din călcâiele-i arzânde, plouase peste ziua aceea și iarba tombală lucea a blestem cu iz de femeie, aruncându-și-le-n spate pe geaca ei nouă de firmă și pe colanții ei negri ce și-i agățase în spini, iar la final să-și piardă pantofii cu tocuri cui, ca-n orice film cu fugăreli interzise persoanelor sub optsprezece ani. Gâfâindu-și stomacul și-nghițindu-și plămânii, se așeză pe bordura aleii în fața căreia se căsca o groapă ce-și căuta jumătatea, și cuprinsă de-o senzație de vid, cu mâinile-n jos, atârnânde, cu capul în pieptul său generos, a simțit că se-apropie, că e din ce în ce mai aproape, e doar o chestiune de timp și de forță fizică, pe care și le pierduse de la prima întâlnire, când l-a văzut cum își întinde carmacele, cum le mângâie, vorbindu-le frumos despre păstruga blondă și prostuță ce va intra printre ele curând. Va intra și nu va mai ieși.

Se fugăreau, dar de fiecare dată reușea să scape din pavor nocturnus-ul glacial în care frica de ceea ce o să i se-ntâmple lua dimensiuni de para și de mega, în așteptarea angoasantă a partenerului de pe Bega, născut din părinți pescari, fugind, la rândul lor, din calea uneltelor de pescuit cu colți de fildeș. Îl știa de când erau mici, iar maică-sa îi spusese să se ferească de el, și de-atunci tot fugea. În zadar. Acum erau din nou împreună pe locul în care orașu’-ntreg își îngropase trecutul, cu cămașa ruptă, pe sâni asudând, și voia să scape basma curată – oraș ejaculat în natură și șters, biodegradabilmente, cu trecerea anilor. Unul pe care intenționau să-l trezească la realitate. Cu gura-ncleștată își spuse-n gând o ultimă dorință.

Se fugăreau. Nu-i vedea nimeni. Cum nimeni nu poate vedea, de parcă n-ar fi fost vii și n-ar fi vorbit în limbi pe care să le-nțeleagă oricine, mișcând frunzele și beculețele candelelor de sticlă, ce se stingeau dacă se apropia prea mult de ele umbra lor ce cântărea enorm, încât putea să-mpingă orice flamă, înapoi, în locul din care veniseră toate. Păreau doi gropari isteți ce-și luaseră, ca mijloc de precauție, pelerinele magice și se făcură invizibili pe toată durata turei de noapte. Trebuia să te iei după urma lopeților ca să-i găsești. Și, când credeai că i-ai găsit, nu mai erau acolo. Locul era pustiu, mirosind greu. Cum greu le este bătrânilor să se spele.  

Se fugăreau, oglindindu-se doar în lichidul dens din ochii mari ai bufnițelor mute din decor, și-n apa de ploaie, rămasă pe marmura mortuară, ce nu se evaporase, făcându-i să semene cu două animale dolihocefale ce căutau de mâncare ori de câte ori treceau prin dreptul unei pietre tombale sau prin dreptul unei perechi de ochi nocturni, care văd de la distanță mai bine ca cei doi protagoniști, la un loc, din apropiere. Altcineva n-avea cum să-i vadă, decât dac-ar fi fost mort.  

Se fugăreau, și m-așteptam s-o facă mai repede, ca un tren de viteză printr-un tunel nepăzit, în noaptea în care o va prinde și-i va cere să se lase siluită – ea studentă provincială cu sorocul în sânge, el pui de boier, vampir amator.

După care boom!