Decupaje

„Ar fi trebuit să nu trebuiască, căci trebuia fiindcă trebuie.

Ar fi putut să nu poată. Că poate, cine știe?...

Da’ eu am putut! Am adus-o la lumină!”

Poezie întreruptă - Poet anonim, întâlnit în gară la Simeria

                                                       (Ceva legat de-un tractor)

⁕

„Își îndesă coatele pe bar. Puse rece în pahar băutura din sticlă. O alintă cu limba și-o dete pe gât.

Nu e tare! spuse el. Dacă mi-a intrat limba... Nu știu de ce zic ăștia că-i tare. Uite! îmi explică, după ce-și mai turnă o porție: Dacă bagi degetul îți intră imediat. Vezi!? Nu e tare.

Nu serios, îi spun. Ia bagă-ți limba în sodă caustică, și apoi să-mi zici cum e! Și și-a băgat-o prostu’. Acum strângem bani pentru operație. Știți, e greu să beie omul fără gât.”

Rânduri culese din ziarul Z... - pagina dedicată anunțurilor umanitare

⁕

Să-i trimit, să nu-i trimit? Nu acest lucru mă frământă. Problema e următoarea: N-ar fi mai bine să-i joc la Loto?

Gândindu-mă că cel despre care este vorba în ziar

e chiar poetul din gară  

⁕

„Cât de greu evoluează oamenii! Cu câtă greutate se lasă educați! Și cât de dificil le este să-nțeleagă ceva din tainele realitățiilor ce-i înconjoară! Uneori, în drumul spre casă, mă uit la pașii grei ce se ridică de pe trotuar și la cei ce coboară ca-n curbele succesive descrise de roțile morilor de apă, încontinuu, mânați de-aceleași neliniști necesare, împinși de frica ubicuă de a nu ne uda la ceafă, cu apa turbulentă a înălțimilor. Oh, de s-ar construi un batardou ca să începem odată reparațiile pe tronsonul Om-Oameni!

Apa ne-a ajuns la bărbie și în curând vom vorbi în bule de aer. Unii dintre noi au luat-o-nainte. Dacă tot e dat omului să sforăie pe fundul bălții, de ce să-și mai lungească vorba? Să-și toarne pe gât!!! Așa cel puțin e sigur că n-are să cadă într-un alt abis.

Șansa noastră, a bărbaților, este să ne emasculăm. În felul acesta vom scăpa de lesturi și vom sta la suprafață. Nenorocul femeilor e hotărârea întru abstinență a bărbaților. Și cine ar fi zis că ele ne iubesc atât de mult încât să ne ducă dorul? Poate îngerii să fi auzit ceva...

Noi vom sta sus, pe-ale valurilor clătite. Va fi noapte, cu siguranță. 

Vom fi ca niște geamanduri luminoase, care îi vor ghida pe îngeri spre pământ. Îi vom păcăli că încoace e „cerul”.

Vor ateriza în mii de siaje fulgurante. Le vom lua urma. Îi vom găsi. Iar când o vom face, vor fi acolo și femeile noastre. Le vom pune față-n față cu aleșii Domnului și le vom ruga să ne răspundă le câteva întrebări:

─ Ia zi-mi, femeie, cine a avut grijă de tine cât timp am fost plecat la muncă-n Germania?

Scenariul ne rulează deja în minte: le vom umple gurile cu balast, li le vom coase cu ață fosforescentă ș’apoi, ca-ntr-un extaz misoginistic, le vom lăsa să se-afunde în apa de sub noi – un ocean de bere.

Din când în când – în funcție de culoarea lunii – le vom ridica – trăgând de capătul lung al aței, lăsat dinadins – ca pe niște mingi de bâlci, și le vom aduce cât mai aproape de întrebările despre viață și despre moarte, pe care li le vom pune, aidoma unor bune și nepărtinitoare suflete masculine, ce suntem.

Apele s-au retras. Mă simt slăbit. N-am mâncat de două zile. Mă uit la-ncrengătura de sarcopți soté, pe care încerc s-o-ntind pe pâine. Dar n-am destulă forță.

E cald. Trupurile celor ce s-au săvârșit stau întinse la soare. Pielea lor neagră ca noaptea va dispărea în curând. Dar noapte nu mai e de mult.

E ZIUA CEA MARE!”

Scrisoare găsită la locul crimei

(Unei crime. Ce mai contează care?)