Arta de a nu citi nevăzut

Stau pe bancă și citesc. Oamenii trec pe lângă mine. O filă e îndoită de vânt, o alta e apăsată de-un deget încordat. E o carte nouă. Sunt destule librării în oraș. Vremea se răcește și-o simt pe pielea mea de găină citeață din mijlocul parcului – simbol al unei altfel de existențe citadine.

N-are importanță ce citesc, par a spune inșii ce gravitează în jururu-mi anticultural. N-are deloc. Cum deloc n-ar fi curioși să afle dacă vor muri a doua zi. E o zi ca oricare alta. De ce i-ar interesa? Cum îi poate ea ajuta? Salva? Cum îi poate mântui din banalitate? Caută ei vreo ieșire?

Mă-ndoiesc de trei ori și-mi fac cruce cu mâna stângă. Nu, cititorule: nu se caută, nu se știe și nu se dorește. Lumea înaintează pe urmele unei ursite bolnave de albeață. Zilele trec fără regrete. Praful se depune peste biblioteci. Doctorii oftalmologi sunt obligați să-și închidă cabinetele. Cine mai vrea să-și salvgardeze sufletul într-o lume plină de iluzii mercantile, când ochii nu mai sunt luminători ai sufletului, ci guri de puțuri spre haznaua Spiritului.

Cu mâinile în buzunare sunt toți în trecere pe-aici. Bunicii își altoiesc nepoții. Strigă la ei. Schimbă grimase. Manipularea prin teamă încă mai funcționează.

Eu citesc. Nici că-mi pasă. Câteva raze de soare s-au decis să mă-ncălzească. Lumea poate să ardă. Să-și facă și pompierii de-o pită.

Oameni de diferite soiuri se perindă prin fața cărții. Se uită atent la ea și p-ormă o slăbesc cu privirea când îmi ridic pleoapele dintre pagini. Dacă și-o doresc atât de mult de ce nu-și cumpără una?

Vor să-mi pună câteva întrebări: Câți ani am? Unde lucrez? Mă simt bine?, surprinși de fapta mea, picior peste picior ca Iorga, cu căciula pe-o ureche ca pictorii naturaliști, iar în palme c-un buchet de trei sute de pagini – imagine pe care n-o pot scoate din naftalina memoriei. Cu cine o fi semănând ăsta? se-ntreabă. Eu le răspund printre dinții cu care mi-am ascuțit limba: Cu dracu’ ăl mai negru înainte de a o ispiti pe Eva!  

Îmi retrag privirile războinice în căldură cărții. N-are rost. O mare de oameni ignoranți nu fac cât o frază bine lucrată. Vorba aceea: Ce-ar putea da omul în schimb pentru o carte? Viața lui? Viața familiei sale? Universul comlet cu ponei și rățuște? Întrebări ce mă apără. Cuvinte ce trebuie spuse.

Ei merg ținându-se de mână. Își rostesc șoapte languroase. Mă caută suspicios din priviri și se duc, tulburați de-o forță nevăzută.

Îi înțeleg. Printre atâtea partide de sex, unde s-ar mai găsi un loc pentru citit? Când vor ajunge acasă sper c-o să-și dea seama că eu am fost cel care i-a blestemat la o impotență de-o lună. Vor avea timp berechet ca să citească.

Eu citesc în continuare. Citesc de printr-a zecea. Îmi place, nu de alta. Așa cum și lor le place să se uite la televizor, să stea bârfind pe net, să aștepte să le treacă zilele pe care nu și le pot cântări în aur, de vreme ce ei sunt mineri, nu bijutieri. Fiindcă n-au ce să facă cu ele, nu știu cum să le prețuiască, așteaptă ca să treacă, să se ducă cât mai repede. Că ce altceva au de făcut în afară de-a bea, de-a mânca și de-a se veseli? Așa și mie, dar cu frica curgerii timpului, îmi place să citesc. Și o fac pe unde m-apucă. Decât să mor cu telecomanda-n mână sau butonând un șoarece de plastic, mai bine sucomb lângă un raft de bibliotecă, cu tâmpla-mi peste-un volum de versuri. Nu sunt eu Walker polițist texan, dar nici voi fii Mariei din Magdala. Altfel spus: Nu pot să vă amendez în scris, dar nici voi nu puteți avea pretenții – căci mironosița n-a avut copii.

Nepoțica blonduță, cu păr pus pe moațe, trece gură-cască pe lângă mine. Bătrâna o trage de mână învățând-o să fie atentă: „Uită-te pe unde umbli!” Două făpturi fără nume. După câțiva pași fetița își întoarce căpșorul și mă privește iar. Nu, nu citesc degeaba. Am primit revelația.

Sunt unul dintre puținii exponenți ai unui ciudat mod de-a fi in public, pe care doar mințile curate ale copiilor îl sesizează. Peste ani vor fi, și ei, ca bunicii lor, preocupați de lucruri mult mai importante, pentru a avea puterea de-a-și aminti câte ceva din cele petrecute în zorii tinereții.

Dar vremea se răcește brusc și sunt nevoit să mă ridic. Sceleratul și-a luat zborul. Oamenii sănătoși au acum posibilitatea să privească înc-o bancă goală. Lucrurile au revenit la normalitate. Nu știu de ce m-am așteptat la altceva. Era firesc să se întâmple așa. Mâine, de va fi soare, voi fi din nou pe aceeași bancă. Doar n-au crezut că scapă de mine atât de ușor?