Relatarea unui coleg de cameră

Ochiul interior se uită în ochii exteriori, și ce vede? Vede un om buiac, aureolat de trândăvie, somnambul în papuci de casă, pe care și-i lasă pe unde apucă, de cele mai multe ori în calea celorlalți colegi care nu-l întreabă multe – îl cunosc prea bine – ca să nu-l trezească și să-nceapă să vorbească. Doarme în haine curate ce absorb transpirația și mirosul orelor de muncă ce nu se vor sfârși c-un duș de seară, fiindcă a făcut deja unul dis-de-dimineață, iar el nu miroase așa tare, mi-a zis mie nu cu multă vreme-n urmă, că doar n-o să facă două dușuri pe zi. Economie! Și mă gândesc cum, impecabilele rugăminți ale viitoarei sale neveste, și-o fi schimbând ciorapii de lucru cu cei de casă, fără să se spele pe picioare, chiar dacă azi – zice el – n-a muncit?

Se urinează zgomotos în closetul ce așteaptă să fie curățat de alții, cu mucii trântiți în chiuveta murdară, ș-apoi trage apa, dar doar un pic. Economie? Șlapii i s-au pierdut pe drum, târșâindu-și șosetele pe gresia pătată a băii, până-n bucătărie, pe holul lung, și zuuup în pat!, cu laptopul în brațe, același film de ieri, întrerupt de un altul la care se uită-n dorul lelii, apăsând pe săgeata de forward – spune că așa își dă seama dacă e fain sau nu –, revenind la primul.

Cu ochii lipiți de ecran, ascultă și învață. Îi sună telefonul. Răspunde după secunde bune, ca și când ar fi fost reținut de vreun vis pe care nu și l-a împlinit când a fost tânăr, dar tare și-ar fi dorit să..., chiar nespus de mult, de parcă ar fi fost ocupat cu cine știe ce treburi de importanță majoră și, deci, vitală pentru el. Cu vreo femeie? Mai multe?...

─  Alo, da! Uite, ce să fac?... Stau.  

Și chiar că stă, nu glumește, lungindu-se tendențios cu vorba, ca cei de la Cantina Municipală cu ciorba de varză. Râde gălăgios. Se forțează. E trecut de ora 12 a.m., iar el tot falsează-n discuție.  

Nu, pe bune, frate, chiar n-am nici cel mai meschin interes pentru conversațiile tale interminabile, fade, prostești și lipsite de cele mai elementare elemente ale dialogului pe care-l deturnezi, în mintea-ți aflată-n creștere, doar în favoarea ta.  

─  Citeam, cum ce să fac?

Har Cerului, că nu eram în cameră când a început! Am râs, ținându-mă de burtă. Bine că n-a zis altceva. De fapt, ce-ar fi putut să spună mai amuzant?

Mă duc să deschid ușa, cu gândul să-i potolesc nițel vocea – o mână pe clanță, dau s-o împing – și văd cum ciupercii flatulente i se rupe pălăria și i se-ntinde piciorul, strecurându-se pe lângă ușă, în timp ce el strâmbă din nas ca s-o închid la loc. Pe hol miroase a mațe în putrefacție. El râde înăbușit. Spârcuiri lingvistice îi ies pe gură. Pe cealaltă parte, asemenea. Cine-a zis că animalele și oamenii nu și-au găsit limba comună? Deși mă-ndoiesc că de i-aș aduce în cameră un animal, oricare ar fi acesta, ar rezista mai mult de-un minut. Da’ mie-mi ajunge unul singur.

Ieri-seară când a venit acasă, a-nfulecat câteva felii de pâine cu zacuscă și câțiva căței de usturoi, s-a spălat pe mâini – nu pe dinți – și-a tulit-o direct în pat. Azi-dimineață m-am dus și i-am deschis geamul. El era la baie. De cum a intrat, l-a închis imediat.

Acum stă tolănit în pat, cu laptopul pe coaie, și, cu degetele nevăzute, cântă afonic pe claviatură, chatuind pe Facebook.

Îngerii să aibă milă. Vampirul din mine nu mai rezistă.

Deschide dracului ușa!!!