Spoială

Îl vedeai cum pipăie pereții căptușiți cu rocă albastră, cum îi atinge cu palma sa murdară, de la varul șmirgheluit ce plutise-n încăperea vizată de multă vreme, încă de când a stat în fața blocului și-a privit spre etajul la care urma să pregătească pasta ce-l va ajuta să astupe rosturile dintre plăci, dar și crăpăturile subțiri și nevinovate ce aveau să se ivească la-mbinarea feliilor de rigips cu model abstract de peisaje bidimensionale proprii muncitorilor în construcții, și cum se gândea că o să pătrundă în apartamentul femeii care-l plătise în avans, pentru că-l cunoscuse, înainte de-a muri, pe tac-su, și, nainte de-a se mărita, pe mă-sa, care ar fi fost mândră de fiul ei remunerat la negru, cu părul lui creț, înăsprit de praful și de pulberea de calciu, ca o ceață prin care-și trecea câte-o mână, ca să pară că s-ar implica în atmosfera de îmbălsămare a pereților ce-i vor luci în față, se gândea, și se va zări, neclar și plinuț, reflexia lor de după-amiază, timp de clipe neștirbite și autentic simțite pe propria piele, cum o să-l prindă ca-ntr-un năvod aruncat la mică distanță și tras, cu toată puterea, spre cel (cea?) care l-a zvârlit pentru a-l aduce cât mai aproape, lipindu-l, dacă se putea, de murii cleioși ai camerei pe care era obligat s-o renoveze, fără protecție manuală, cu mănușile cauciucate înfipte în buzunarul de la spate, atârnând ca o coadă blegită de măgar, cu două tricouri, lăsând impresia că transpiră în aerul dens și colburos că-l puteai amesteca cu creionul de tâmplărie pe care-l foloseau mulți lucrători, deși nu erau tâmplari, ci simpli și onești traficanți de faianță și gresie, alteori și de scule folosite ca să-și facă treaba, achiziționate pe sub mână sau găsite pe podelele altor locuri de muncă, ascunse sub câte-un sac golit de ciment,

Și cum nu se cădea să refuze o așa de bună ofertă, ce la-nceput le dădea bătăi grăbite de inimă și dureri scurte de stomac, le-au luat, nemaistând pe gânduri, ca și când ar fi răpit un copil de bani gata pe care l-ar fi pus imediat să producă, și nu ar mai fi așteptat banii de răscumpărare,

Și cum se așeza cu obrazul lângă foița de tavan fals ce avea să fie montat, piesă cu piesă, deasupra corpului său de agent de iluzii, cum o măsura din privirile-i uscate de-o nerăbdare animalică, cuprinzând-o cu brațele sale păroase și albite, cum o ridica, ținând-o bine, o mai ridică puțin, cât să-i treacă de umeri și să nu-i scape din aria sa vizuală, înc-un pic, ca s-o înalțe spre nasul la care nici că-i va ajunge cineva, după ce-o să le-mbine pe toate, oricât s-ar strădui să descopere oarecări analogii dintre o mână blindată cu o bormașină ce turuie și perforează un perete, a cărui replică, la persistența omului, e o tuse seacă de resturi cărămizii cu dâre de vechi tencuieli nereușite și câteva firicele de ulei, folosit la îndepărtarea umezelii murale, care și-a ținut promisiunea până-n momentul în care s-a desfășurat, trepidant, între un burghiu ș-un perete,

obiecte ce nu țineau de existența lui, ci de persoanele care le construiseră, câștigând ceva bani din vânzarea lor, și-o mână, îmbărbătată de-un ideal, ce mângâie un chip blând de femeie, care nu se lasă cu una, cu două sedusă și răpusă de amorul unui pierde-vară, fie el cu experiență evidentă în ceea ce face sau ar fi vrut să facă, se gândea, stând înaintea monolitului cu zece etaje separate de nouă bucăți lungi de beton împletit cu fier, reci ca stropii unei ploi de iarnă, cugetând la cum își va procura bucuria esențială pe care mulți dintre cei ce nu erau ca el o găseau la tot pasul, când tastau un număr de telefon și discutau în vederea unei eventuale întâlniri la cină, dintr-un viitor ce reușea să-l dezamăgească încă din prezent.

Scoase limba oțelită din carnea solidă a zidului, lăsă să i se apropie mâna de coapsa dreaptă, și oftă cu ecou – plin de praf și de nenoroc.