[Pentru că spațiul ireal...]

Pentru că spațiul ireal... neatractiv... aglomerat cu perdele, cearșafuri, și pe rafturile de lemn din camera în care am stat de atâtea ori singur, scriind pentru nimeni... cu geamul deschis înspre plasa deasă, urâtă de țânțarii verdelui de-afară, invadat, de când cu căldura zilelor de primăvară, de umedul gri al blocurilor din care facem parte, și de cerul peticit cu norii inutilității... dacă-i priviți cum îi privesc eu... înțepați de antenele parabolice și paratrăsnetele acoperișurilor unui cartier... fără consimțământ și plăcere... negăsindu-mă, pierdut printre ferestre și balcoane pictate-n polen și cerneală... cu izolații noi, așa că nu se mai udă cum se udau pe vremuri, când scriam, împins de glas, pe-o foaie ce refuza să se umple de semne greu de înțeles pentru mine, darămite pentru alții, mai mult sau mai puțin avizați... adică de nimeni, așa ca un laitmotiv pe care nu-l cunosc, dar nici nu-mi doresc... și-l rog să mă lase-n pixul meu, să mai zgârii hârtia până nu vine cârcelul literar cu fasoane și să-ncep să mă iau după ei, pentru faima și ovațiile sălilor de spectacole... toată lumea-n picioare... reflectoare și aplauze la scenă deschisă...

Prefer să-mi beau ceaiul în liniște, să-mi sparg coșurile de pe nas în oglinda din baie, să-mi moi penița în puroiul strâns pe unghie și să-mi dau drumul, deși nu-mi amintesc să mă fi oprit... și ca un cancer de piele frecată cu sare mi se duce timpul ținut treaz de nevoia de-a visa... conștient că a mă hrăni ca să nu mor e totuna cu a mânca pentru a muri...

Așa că – ferit de ochiul morții, la adăpostul bătrâneții din spațiul în care respir, fi’ndcă-s încă tânăr... neatins de uscăciunea vârstei... forță și voință... amenințat doar de-un câine care nu latră, nu-ncearcă să mă muște, ci dă târcoale, vorbindu-mi în cuvinte de nepătruns... chiar și pentru ele, prietenele mele din anii ce-au trecut, asta-i meseria lor – sunt zbârlit... vântul suflă, furtuna se apropie, mută perdeaua din loc... zeci de mângâieri... mesageri de război... trimise să m-anunțe că vine... să ne pregătim... cântând cu vocile lor amorfe... să știm la ce să ne-așteptăm... cu fulgere și tunete care se vor hului peste noi... să sosească din clipă-n clipă... vuid pe la colțuri și crăpături... grăbind spre case copiii și nevestele... simțind prin déjà vu-uri cum are să se termine povestea, cum va fi să fie când o să lovească cartierul, orașul, lumea toată...

Ducă-se unde-o ști... facă ce-o vrea... dar mult să nu stea, ca să mai avem cu ce și cine povesti: Nu noapte bună, copii!, ci cerul era vărgat pe dinăuntru de venele și arterele luminii pe care noi n-o vedem... poate dup-acel pas cufundat în groapă, pe care-l facem, prinși de doamna moarte, salariată cu normă întreagă, în conformitate cu legea universală a muncii: Muncești, deci exiști, altfel riști să te pierzi și să te ia în primire... N-ai ce-i face, te obișnuiești și cu asta...

Luminile erau stinse, ferestrele de ploaie linse... lumea din spatele lor vorbea în șoaptă, asculta tempesta... unii plecaseră la una mică... departe... ca să uite.