Mașina aproape că gonea pe șoseaua ce lega mica
așezare, înverzită și cochetă, de strada principală care ducea spre orașul pe
care voiam să-l vizităm, cetate a vinului spumant, aflasem de pe internet, și a
prăjiturii din pișcoturi muiate-n cafea amestecată cu cremă de ouă, zahăr și
smântână, stropită cu suc de lămâie, a cărei denumire mă ridică, și acum, în
extazul culinar ce-l așteaptă, după numai o înghițitură, pe orice gurmand care
se respectă.
În stânga munți, în dreapta dealuri. Prin boxele
stereo, niscaiva radiouri venețiene ne preconizau o zi frumoasă și ne recomandau
o seamă de cântece ușoare din anii ’90. Geamul din dreapta spate era pe
jumătate deschis, lăsând valuri reci și bălegoase de țară să intre cu viteză și
să ne inunde nările, sătule de izurile apartamentelor tip duplex.
Roiuri de musculițe se năpusteau pe câte un animal
istovit de soare, de prin curțile bine-ngrădite. Câțiva bulgări de scârnă brăzdau,
înaintea noastră, asfaltul recent vopsit pe margini și pe mijloc, împroșcând pe
lături, când vehiculul trecu peste ei, făcându-i una cu șoseaua.
Ne simțeam bine: dormiserăm suficient în noaptea
ce trecuse, ne-am băut cafelele cu lapte, înfulecând și câteva croasante cu unt
și miere pregătite de cu seară, așezate lângă lada frigorifică în care aranjarăm
băuturile răcoritoare și sandvișurile cu brânză și salam. Nu aveam mulți kilometri
de parcurs, dar pentru că urma să ne aflăm pe drumurile unei țări străine, cu
greu ne puteam stăpâni sentimentele de înstrăinare și abandon, așa că mai bine
era să fim pregătiți când reacția firească a organismului aflat în impasul
orientării într-un spațiu insolit va apărea și ne va lovi cu foame. Și ca să
fim siguri că n-o să murim, mai luarăm și-o pungă cu fructe.
N-aveam să vedem cine știe ce până la momentul
terminus, când cheia va fi scoasă din contact, portierele se vor deschide, iar
tălpile noastre nerăbdătoare vor atinge trotuarul măturat zilnic. Cu toate
acestea, călătoria trebuia făcută.
Dar încă n-am ajuns. Ne aflam în merțanul negru,
cu geamuri prăfuite, în încercarea de-a găsi pe marginea drumului ceva demn de atenția
noastră letargică, după mic dejunul frugal în sortimente și bogat în cantitate.
Că n-am putut să las să se usuce, pe frigider, ultimele bucăți de pizza,
zvârlindu-le pantagruelic în gura clătită la intervale neregulate cu porții
serioase de lapte. Iar după un asemenea festin matinal, un pui de somn nu era
decât bine venit, mai ales că bancheta din spate era toată numai a mea, stând
covrig, c-o mână între picioare, ascultând, în surdina timpanelor astupate de
zgomotul interior al digestiei, muzica de la radio.
Ne-am deplasat în condiții bune. Nu radare, nu cozi,
nu cale ferată, nu tu claxoane peste claxoane, ambuteiaje și alte inconveniente
rutiere. Carabinierii erau pe drum, după cum se aștepta fiecare, dar, spre
surprinderea noastră, aveau același scop, adică s-ajungă cât mai repede și-n
siguranță în localitățile pe care voiau să le viziteze. Ultima zi dintr-o
săptămână muncitorească și prima dintr-un șir de șapte, încreștinate cu două
mii de ani în urmă, dintr-o Italie care-și respectă tradițiile.
Cafenele deschise, chioșcuri de ziare, restaurante,
baruri și tutungerii cu un T mare deasupra. Cam asta ni s-a dat să vedem. Din
când în când ne opream, coboram din mașină și-aruncam câte-o privire în jur,
mai mult ca să treacă timpul, și nu ca să admirăm vreo revelație arhitectonică,
urmare a unei revoluții culturale precoce, ci obișnuitele forme geometrice ce țin
de comerțul sfârșitului de săptămână: scaune de lemn, ce dădeau tărcoale meselor
de aceeași culoare, uși fragile, pe-ale căror geamuri, mirosind a spirt și
lămâiță, stătea agățată o plăcuță cu APERTO, fără un interval orar menit să
ridice problema intrării sau a plecării. Timpul însă nu crea probleme.
Clopotele anunțau veșnicia. Îi invitau pe toți la ospăț. Cești dintr-un porțelan
rezistent erau așezate, în formă de piramidă, în câte-o tavă cu margini
răsfrânte, cu gurile-n jos, spălate, de-o parte și de alta a neadormitelor mașini
de cafea, renumitele espressouri, ținându-ne
companie, doi români ghidați de-un italian, și el străin de locul în care urma
să ne tocim pantofii, prin magazinele ieșite-n cale, și să cinăm într-o piațetă
pavată cu dale de piatră, înainte de-a o lua îndărăt spre casă, căci am găsit
un local ieftin, ce ne-a sedus de la prima vedere.
Iar, dac-am ajuns unde ne-am propus, am căutat un
loc de parcare în apropiere de centru, deși, privită în ansamblu, întreaga urbe
avea un aspect turistic de nivel 1, unele străzi lăturalnice și unele canaluri cu
ape săltărețe poftindu-ne în Țara
Minunilor, mult mai interesante, mai enigmatice. Dar noi voiam în locul
hărăzit de Zeii Protectori ai Cetății, timpuri mult prea îndepărtate ca să știm
unde și când avusese loc conclavul, și cum de reușiseră să-i convingă pe oameni
c-ar putea să construiască un așa oraș în care să asist la un prânz între două
tinere italience, cu ciorapi până la genunchi, fuste-n carouri, pe o bancă de
pe malul unui puzzle din cărămizi ruginii, să văd cum își flutură sandvișurile și
cum aruncă ambalajul, chiar sub bancă, niște bile de staniol.
Dar serviciul de curățenie este bine pus la punct,
și din senin, cu fața plouată, apăru unul de la salubritate, ce-și vârî
necuviincios, dar necesar, brațul cu mânecă suflecată sub cracii înciorăpați ai
fetelor, și scoase – ca un veritabil prezervativ uman ce era, ca să arunce-n sacul
ținut în cealaltă mână – mototoalele de aluminiu, care sclipiră pentru ultima
dată în iarba splendid tăiată de același braț, înainte să dispară, laolaltă cu
alte cocoloașe de dezinteres public, în punga neagră și fermecată a bărbatului
prezent la datorie, după față român, după gestică sleit, cu șapcă galbenă și
pantalon verde, belit în genunchi, asortat cu vesta și tricoul de pe el, toate
din dotarea firmei ce-l angajase. Un om al spațiilor verzi, ignorat de cele
două fete, până când privirea lui fu observată și înțeleasă. Atunci se
ridicară, își puseră pe umeri gentuțele cu Hello
Kitty și merseră pe o altă bancă.
Văzând că pătura de firmituri, purtată de vântul care
se pornise, începe să se întindă mai mult decât s-ar fi așteptat, se încruntă și-și
miji ochii scăldați de soarele ce-i ocoli cozorocul, menținându-și privirea sfredelitoare
asupra celor două ragazze, slobozind,
atât cât să-l audă, o salbă de înjurături pe moldoviniește, tocmai bună de atârnat la gâtul domnișoarelor.
Soarele ardea și arunca, pe fiece obiect întâlnit
în cale, lumini pertinente, care-l omorau pe cel aflat în viață, și-l înviau pe
cel care a sucombat. Grăbiți, am uitat să luăm cu noi ceva de pus pe cap, să ne
protejăm, și, prin urmare, am pășit doar pe trotuarele adumbrite de ziduri –
terminate-n creneluri și balcoane din aceeași rocă, adusă cine știe de unde, cu
ferestre de lemn tare, vopsite în culori închise, cu sticlă curată, de se vedeau
tablourile și bibelourile dinăuntru, iar, din loc în loc, ca niște bureți
sălbatici în nuanțe calde, deloc periculoși, presărate cu umbrele și reclame la
bere și paste –, păstrându-ne forțele pentru mai târziu, când urma să fim mai
obosiți ca la-nceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu