[Te aşezi lângă mine mă deranjezi...]

te așezi lângă mine mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de ouă clocite îți dă de știre

că toată ziua m-am tolănit pe canapea îngurgitând

succesiv trei cărți de poezie contemporană

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist

poeții își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra

și mi-e lehamite ca de-o proctoscopie

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

frazele ei cu urme mnezice de garsonieră autohtonă

nu pot decât să-mi tulbure nosofobiile invernale

și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

mă mir că în timp ce citesc

nu tragi de mine cum altădată o făceai

dosul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

nu știu ce carte joci dar ți-o joci bine

mă ling pe buze și-mi etalez dinții

îmi spui: dă-te-ncolo buchinist lacom ce ești!

suntem bolnavi

și mai zici că-mi vrei binele...

te iau de mână

ea alunecă de jur împrejurul umflăturii mele

amândoi în așteptarea unei erate pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

până una-alta o viață avem

spui tu

de ce s-o irosim pe nimicuri?