1.
Adesea sunt întrebat, pe tonul unor voci ajunse la
maturitate, de ce nu mă însor odată și cât o să mai stau pe tușă, nesătul să
privesc cum alții își joacă partida vieții. Tentat să bruschez puțin discursul și
să răspund acestor provocări cu replici pe măsură, am stat și am cugetat bine –
înainte de-a arunca cu fraze ascuțite spre cei ce-și împart nu doar patul cu
persoana iubită și-mi dau lecții de viață –, și-am ajuns la concluzia că un
răspuns (la o problemă ce pare falsă) s-ar găsi nu doar în șirul bine drămuit al
unor argumente socio-etice, ci și-n dezlânata acțiune a unor banale episoade din
viața unor personaje de film.
Fiindcă da, în duminica cea mare și strălucitoare
a resuscitării cu peste măsură a celui ce avea să poarte în istorie numele de
Iisus Hristos, după o îndelungă iscodeală înspre pulpa de miel ce trona în
farfuria cu piuré de cartofi și dup-un pahar de vin pe potriva cărnii acoperite
c-un strat subțire de sos de usturoi à la Moldova, în loc să mă duc la biserică
și să ascult vecernia poliglotă a Învierii, am hotărât să rămân acasă (lingându-mi
rănile gastrice) și să mă uit la un film care a căzut la țanc, după zilele de
abstinență peste care am trecut, într-o cadență apăsătoare, iaca azi-noapte, și
de care am să-mi amintesc la bătrânețe când, preocupat cu alte lucruri mult mai
salutare, voi spera că nu va trebui să trec iar prin ce-am trecut.
Chocolat – o peliculă bine dozată, c-un fir
narativ previzibil, dublat, în schimb, de o gestică așezată, firească, a unor
personaje jucate ca la carte (am aflat mai târziu că este ecranizarea unui
roman), învăluite într-o suflare de basm, cu bune și rele, ceea ce a făcut-o să
cadă bine acum, când atât drepții, cât și nedrepții au gustat din carnea
sângerândă a vițelului gras (nu a mielului), sacrificat pentru a noastră
mântuire – vorba sfântului liturghisitor din vechime.
Pe scurt: într-un mic și liniștit sat din Franța
anului 1959, situat, ca mai toate așezările omenești importante, pe cursul unui
râu cu apă lină, își fac apariția două suflete călătoare, o femeie, pe numele
ei Vianne Rocher (jucată de frumoasa Juliette Binoche) și fiica acesteia, a cărei
nume nu ne interesează pentru că e minoră, amândouă purtate de „vicleanul vânt
din nord”, ce le-mpiedică să rămână multă vreme într-un loc. De cum ajung în
sat, se și stabilesc într-o casă cu etaj, pe care Vianne o închiriază cu scopul
de-a deschide nu o patiserie, cum ar fi crezut toată lumea, ci o ciocolaterie – un local în care se servesc
preparate din ciocolată și-n care cacaua, și nu vreun ingredient sintetic cum
se obișnuiește astăzi, va juca un rol esențial. Esențial nu doar pentru cei
care vor gusta din bomboanele ambalate elegant în pungulițe mai mult sau mai puțin
colorate, din pralinele puse în cutiuțe de carton, ca niște inele de logodnă și
din cele aranjate sub forma unor raze de soare sau a unor petale așezate
caleidoscopic pe farfurii de sticlă și porțelan, sau pentru cei ce se vor servi
din forma lichidă și puțin fierbinte a ciocolatei, cu cănile sau cu ceșcuțele,
ci și pentru cei care se vor opune acestor mici „pofte drăcești” (și asta nu
doar pentru că ciocolăteasa noatră
este, zice-se, atee) ce pun în
pericol principiile morale ale comunității rurale, conduse de un primar bigot
mai catolic decât papa, comunitate ce se afla, atunci când domnișoara Vianne s-a
decis să-și deschidă localul, la începutul celor patruzeci de zile din Postul
Mare, o perioadă liturgic-ecleziastică bazată pe o seamă de precepte religios-morale,
la care primarul nostru vrea să-i convingă pe cei aflați sub aripa sa
administrativă, dar și religioasă, să nu renunțe de dragul unor dulciuri
afurisite. Idee ce mi se pare genială.
Marele legiuitor moral al societății pe care o
„apără” – ce, -n treacăt fie spus, îi scrie predicile noului preot din sat – se
simte amenințat de spurcatele boabe de cacao, care, prelucrate cu dichis, iau o
multitudine de forme și chipuri și pot ispiti pe oricine calcă pragul
magazinului cu produse de ciocolată. Dumnezeu cel mare și tare temându-se de
sâmânța maronie a pomului vieții. Iar dacă adăugăm (după cum veți vedea pe tot
parcursul filmului) și puțină pulbere de ardei iute și le-ncălzim pe toate la
foc mic, puteți înțelege de ce un asemenea film poate fi pe cât de previzibil și
de temperat, pe atât de exploziv. Deci, de neratat. Unde mai punem că experta
noastră în ale ciocolatei aduce, odată cu ea, și un duh de dreptate socială, de
iubire și de bun-simț (am spune noi) occidental,
ce îi reactivează pe cei care – din delăsare, din rutină și din faptul că s-au
complăcut cu ceea ce nu sunt, în detrimentul a ceea ce ar putea fi – au uitat
să deosebească adevărul de minciună și să se bucure de micile plăceri
nevinovate ale vieții.
Desigur, tema nu este nouă, scene de acest gen au
putut fi întâlnite și-n filme artistice de lung metraj sau în seriale mai
vechi, dar bine legate, cum ar fi seria episoadelor Dr. Quinn, Femeia vraci, în care Jane Seymour a
jucat rolul vieții sale, inculcând – băieților de vârsta mea, care au văzut-o
tratând diverse persoane dintr-o Americă de sfârșit de secol IX – ideea unei
superiorități materne în tot ce înseamnă viață de familie, cu extrapolările de
rigoare.
Cu siguranță mai sunt și alte filme, și alte
modele feminine pe care aș dori să le-ntâlnesc în viața-n care femeile „mele” și
cele ale bărbaților de aceeași vârstă cu mine vor să se evidențieze prin numărul
de poze postate pe internet, prin hainele strâmte cu care se îmbracă și
printr-un comportament îmbâcsit cu un dezinteres total față de orice spirit
practic, la care, și ele, ca locuitori ai acestei planete, ar trebui să adere. Cum
ar fi, de exemplu, să-și verifice mai rar telefonul și să caște mai des ochii
la cine le iese în cale. Și să-nțeleagă, o dată pentru totdeauna, că oricât de
mult ar iubi animalele, un bărbat va aprecia pururi o pereche de țâțe ce
urmează să alăpteze un pui de om, și nicidecum vreun pui de cățel de la adăpostul
Fundației Speranța. Și că, în ciuda aparențelor mediatice, unui bărbat, oricât
de bătoc ar fi, nu-i va plăcea să vadă ieșind, prin crăpătura pulsândă din
spatele chiloțeilor unei femei, o vietate cu patru picioare, indiferent de cât
de drăgălașă ar fi aceasta. Și asta, pentru că cei care aruncă sămânța vor ști
mereu ce o să iasă din ea.
Nu vreau să se-nțeleagă că vizez doar acest aspect
biologic. Deloc. Dar o intuiție greoaie, ca dup-o damigeană de vin ș-o ladă de
bere, vine să mă înștiințeze că numai atunci când vor pricepe acest fapt, voi
putea spune, cu mâna pe inimă, că am să-mi iau în serios așa-zisa menire, și-am
să-mi caut, cum au făcut-o mulți alții înaintea mea, „jumătatea”. Cât despre
celelalte imperfecțiuni ale femeilor din sistemul nostru solar, am să le las în
grija dețului de horincă (care pe toate le spală), și-am să mă-ntorc la femeia de
ciocolată, cu pantofi roșii, în zilele sfântului și marelui post – ce erezie!
Dar nu despre Miss Vianne mi-am propus să vă
vorbesc în mod special, ci despre un alt personaj feminin, doamna Armande, o
simpatică septuagenară, interpretată de inconfundabila actriță engleză Judith
(Judi) Dench, proprietăreasa localului închiriat de Vianne Rocher, care prin
vorbele ei – adresate nepotului pe care n-avea voie să-l vadă, fiindcă era,
chipurile, o influență negativă pentru el – adeverește cele spuse, la finalul
filmului, de tânărul și neexperimentatul preot al localității, și anume: „Don’t
worry too much about not supposed to!
Live a little”, confirmând, pentru
oricine ar fi interesat de Adevăr, că gura păcătosului adevăr grăiește și că
desfrânatele merg înaintea arhiereilor și a bătrânilor înțelepți în împărăția
lui Dumnezeu. Și asta n-am spus-o eu, a spus-o chiar Iisus.
O femeie șugubeață care cu greu s-ar putea încadra
în vreunul din tiparele femeiești îngăduite de Mama Biserică, dar care, prin
sinceritatea și autenticitatea faptelor ei, le-ar face pe femeile prealăudate
ale lui Dan Puric să se ofilească mai abitir ca smochinul neroditor din pilda
evanghelică cu același nume. O gură de aur, mustind de cuvinte veritabile, care,
prin ironia dumnezeiască a sorții, au ajuns, purtate de același „viclean vânt
din nord”, să iasă din gura tânărului păstor al comunității, în Duminica
Învierii: „Nu putem continua să ne
măsurăm bunătatea numai prin ceea ce nu facem, numai prin ceea ce ne refuzăm nouă înșine, prin cui ne împotrivim și prin cine excludem dintre noi. Cred că trebuie să măsurăm bunătatea prin
ceea ce acceptăm, prin ceea ce creăm și
prin cine includem (în viața
noastră)”. Altfel spus, să nu mai punem accentul pe ceea ce nu ar trebui să facem,
ci să-l punem pe ceea ce trebuie să facem. Un fel de „Iubește și fă ce vrei”,
dacă vreți, dar iubește mai întâi, ca să fii sigur c-ai să faci ceea ce
trebuie.
Așa că celor ce mă tot agasează cu întrebări de
genul când?, de ce? și cât mai aștepți?, le propun să vadă filmul, singuri,
fără soții, și să se apuce – de vreme ce vor să-mi dea (vezi, Doamne) o mână de
ajutor – să-mi găsească ceva asemănător. Puțintel mai tinere, ce-i drept. Ș-apoi
mai vorbim.
Dar tare mă tem că întrebările pe care mi le-au
adresat se vor întoarce împotriva lor, pentru că filmul bate-ntotdeauna viața,
tot astfel cum și Evanghelia lui Hristos o face, iar bărbătoșii cutezători, de
vor putea să fie sinceri cu ei înșiși, nu se vor mai avânta în discuții, și-și
vor revizui apucăturile.
Doar dacă vor găsi o asemenea femeie, care va
trece cu ușurință peste faptul că, dup-un an de muncă în Republica Semiprezidențială
România – trăgând linie sub suma de bani pe care a câștigat-o, din care va fi
nevoit s-o scadă pe cea a cheltuielilor de bloc, de chirie și pe cea rezervată
alimentelor, uimit de vidul rămas sub linia groasă de pix –, iubitul ei, un
român iubitor de țară, n-a reușit să pună deoparte vreun sfanț, m-aș mai gândi
la partitura scenico-socială, pe care mulți și frustrați „lideri” de familie și-ar
dori s-o interpretez.
Doar așa vom trăi, eu și ea, din surplusul de bani
rezultat din închirierea localului, și, în felul acesta, ne vom putea bucura a little de micile plăceri ale vieții.
Altminteri, ne vom bucura de marile plăceri ale muncii, până în ajunul bătrâneților
noastre, când, sătui de atâtea binecuvântări primite de la Stat, și luna de pe
cer o să ni se pară o nimica toată. Un fleac.
Un fleac își zic și ei. Nó, atunci, căutați, frații
mei!
