Avea părul prins în cozi negre
Era de o frumuseţe – Vai! – cum rareori
i se dă bărbatului să vadă în locuri publice atunci când
nu-i cu nevasta lângă el. Iar eu eram obosit
mai s-ațipesc pe scaun
Conversa cu o altă fată despre problemele existenţiale
specifice vârstei ultimilor ani de liceu
copile ce n-au început să se coacă
Lumina gălbuie a segmentului nostru de tramvai
le evidenţia chipurile dulci ce se ascundeau ludic
privind pe geam
jenate de ochii mei ce nu reuşeau nicicum
să ajungă unde și-ar fi dorit
Cu căştile pe urechi detaşat de ambianţa ordinară
a transportului în comun puteam visa că fetişcanele
vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele
stufoase barba nerasă şi – ca pachetul să fie complet
unghiile de la picioare ce ieşeau din sandalele verzi
cumpărate acum două veri
Staţiile rămâneau în urmă în timp ce limba metalică
de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor
ca o prelungire artificială a unui esofag imens
pe care nimeni nu l-a văzut dar cu toţii ştiu că există
Dar iată că printr-un gest crăiasa călătoriilor mele
şi-a tras omoplaţii înapoi a sărutat-o pe cea care urma
să coboare odată cu mine şi care acum îi zâmbea
cu toată dantura
şi-a aranjat rochia şi-n picioare lângă uşile ce nu
puteau
să-i refuze cererea de deschidere a sărit de pe trepte
direct pe plăcile de ciment unde – Surpriză!
nu o aştepta nimeni
Nu tu un cortegiu de admiratori nu tu un grup de prietene
nu tu băieţi cu oferta de a o duce acasă-n proţap
Nici măcar un pensionar toropit de caniculă
trezit de scrâşnetul amar al roţilor
care să-i amintească prin întrebarea banală:
Donşoară nu
ştiţi cât e ceasul?
că nu-i bine ca omul să fie singur nici
când traversează strada
Staţia era goală infestată de-ntuneric
aşa cum şi sufletul meu continuă să fie
Ajuns acasă cu înjurăturile între măsele
fiindcă la NonStop-ul din colţ n-au mai avut pâine
apăs pe butonul ciuntit din dreptul cabinei de lift
şi aştept – fute-i-ar sfinţii! – pe cei de la etajul zece
Vârâtul cheii în uşă declanşează depresia
Cine a zis
că lumea e-o enormă puşcărie n-a minţit
Măcar la
mine acasă nu sunt obligat să mă descalţ...
Îmi spun asta şi deja mă simt mai bine
Înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea
apă caldă
Deschid televizorul îl închid după cinci minute
mă spăl pe picioare şi-mi tai unghiile
aruncându-le-n veceu
Trag apa peste resturile mele şi mă pun la somn
Undeva în
lumea asta vastă cineva a făcut la fel
Încă un analgezic înaintea orelor de coşmar 
