Cărtăresciană

Hai vino iar la Cărtăreşti să vezi cât e de bine

să vezi cum îmi ies aburi din piele la gândul c-ai să vii

şi vom fi împreună retrăind ca pe vremuri

senzaţii debordante de amor disperare şi grevă

Ambetat de selfinducţii şi de cauzalităţi inelar-pozitive

îmi înfăşor pe mână un lujer crud de drácilă

sârmă ghimpată ce picură grăsime  

osânza paniculată a sfungatelor cu ardei şi ceapă         

din mic dejunurile de dincolo de nopţile

de folíi chermezice cu rom cole mirinde şi şpriţuri

galbene de Odobeşti

şi strâng tare ca să nu ratez filmul

pân’ la os

şi să nu te pierd în undele alizeelor

pre tine ubicuă femeie

ce eşti:

epifiza primordială şi cea de pe urmă a vieţii mele

de câine

endosămânţa dintru începutu’ începutului meu

amnioasa cu loji încapsulate a fructului de mac

din pântecul ce aştepta să mă elibereze

alantoida oceanică din sezonul vânătorii  

când îmi ridicam vela corăbiei nervoase

tricotându-ți placenta

pentru a ajunge la cordonul ombilical prin care

îţi trimiteam zambile şi zarnacadele...

ca să te-nvălui cum numai Solomon în toată poligamia

şi-n toate concubinajele sale legale s-a-nvăluit

...care să-ţi întoarcă inima spre mine

săturându-mă-n schimb cu fripturile punerilor-înainte

modelate din sapropélul vaselor limfatice

peste care aruncam în libaţii câte puţin din mustul

virtual al acizilor ribonucleici

bând şi mâncând ca să mi se-nveselească sufletul

şi să n-am a-ţi reproşa când va fi să te văd la lumină

Și aşa a şi fost

Doar că m-am descompus – în osișoare de cuarț

şi-n endotoxine arămii ce aminteau de cerul de cupru

şi aur sub care obişnuiam să te visez

(pentru că atât de rău şi de neimportant eram

în comparaţie cu tine) – şi n-am mai apucat să-ţi spun

cât de mult te iubesc

Primăverile mi te imaginez purtând o rochie ecosez

cu bretele fine de mătase amintind de moda anilor ’60

eu putrescent tu cu ascendenţi în Mamaia Costinești

şi Saturn

în păr cu ghirlande scarabeice omizi melci şi parameci

tu prima între stele eu veşnic mic taciturn

Vara sumar îmbrăcată mi te-arăţi în şlapi

nicicând murdari mereu diverşi

Când toţi în propria uşcheală se aciuează la ascuţişul

unui colţ de umbră şi-ţi cer prin faţa lor să te reverşi

tu tragi nepăsătoare condusă de-o jivină convoaie

de tonete cu-ngheţată după tine

coapse bronzate sutien de nansúc şi umeri goi

lăsându-ne cu buzele umflate atemporali cu totul

bilet pierdut la loterie ce vrea să-şi facă mendrele

cu noi

Iar toamna – sordida clipelor frumoase

pe bănci vopsite-n verde în parcul cu platani

vrând să-ţi citesc brumari şi lungi muşine

stihar al plantelor gălbui

lanceolate actinomorfe penat-compuse raceme

crăpuşnici şi pistrui

tu fornăi a plictis cerând nichite sfinte de care

nu s-ar fi atins doi bieţi profani

„Ce zici?!” aruncându-şi spre mine ochii ei negri

ca două copeici azvârlite unui cerşetor

Și o mare supărare s-a abătut atunci peste oraşul

plimbărilor noastre de mână

înainte de-a intra în mulţimea de oameni blănoşi

ce umblau ca după mort pe trotuarul de zăpadă

al mallului

asemeni duetelor de lupi ce prădaseră turma de oi

a ciobanului moldovan  

cântându-i printre zdrenţele macre de miei

O ce veste minunată şi Trei păstorei

Mare supărare!...

încât te-ai prins de poala rochiei tale de cretă

înfiptă-n asfalt

ai smucit de nervi şi-ai pornit milităreşte la pas

lăsându-ţi în urmă trena de trotuare rigolate

în horbote de rastele pentru biciclete

semne de circulaţie şi stâlpi indicatori

ai staţiilor funerare de tramvai

Ningea în filigrane zincate iar tu sufereai de-o acută

epanódă a sentimentelor trăite retrăite...

dar asta-nainte de-a muşca din mulţimea de oameni

(cu mine la purtător)

când stând aplazic într-o rână

serv al majestăţii tale  

te-am întrebat în modul cel mai cărtăresc şi c. popesc

cu putinţă

dacă vrei să vii la mine: „bem ceva ascultăm muzică”

„vorbim prostii fumăm o ţigară”

rămâi în furou aprindem o ceară

despicăm firul în patru îl răsucim în opt

şi ne uităm prin crucile de omăt ale ferestrelor

de carne

la lumea de-afară cum doarme

Doar noi doi poezie ’sciană

vegheaţi din bolta sălii de-un ţimir sticlos

ca o anghilă  

stăm treji în liniştea amurgului

scutiţi de ameninţarea stihiilor noptoase

ce vor descinde în oraşul plimbărilor de mână

şi peste lumea-ntreagă

furând-o până-n măruntaie

Stăm rezemaţi geană-n geană

în jocul de-a cine clipeşte primul

și rostim şoapte tandre ce coboară direct în inimi

Acolo germinează dând naştere mai multor pelóte

turcoaz ce-şi vor lua zborul către naltul cerului

de plumb

unde se vor sparge străpunse de gândurile noastre

imaculate

revărsând râuri de lapte de jad ce vor mocheta solul

cu opalescenţă

Genele tale aplaudă de bucurie

Fluxul de aer face să-mi lăcrimeze obrazul

şi să-ţi şoptesc:

Oricât de neagră sau albă este lumea

mereu eu te între culori găsesc