luni, 8 februarie 2016

Cărtăresciană


Hai vino iar la Cărtăreşti să vezi cât e de bine
să vezi cum îmi ies aburi din piele la gândul c-ai să vii
şi vom fi împreună retrăind ca pe vremuri
senzaţii debordante de amor disperare şi grevă

Ambetat de selfinducţii şi de cauzalităţi inelar-pozitive
îmi înfăşor pe mână un lujer crud de drácilă
sârmă ghimpată ce picură grăsime  
osânza paniculată a sfungatelor cu ardei şi ceapă         
din mic dejunurile de dincolo de nopţile
de folíi chermezice cu rom cole mirinde şi şpriţuri
galbene de Odobeşti

şi strâng tare ca să nu ratez filmul
pân’ la os
şi să nu te pierd în undele alizeelor
pre tine ubicuă femeie
ce eşti:
epifiza primordială şi cea de pe urmă a vieţii mele
de câine
endosămânţa dintru începutu’ începutului meu
amnioasa cu loji încapsulate a fructului de mac
din pântecul ce aştepta să mă elibereze
alantoida oceanică din sezonul vânătorii  
când îmi ridicam vela corăbiei nervoase
tricotându-ți placenta
pentru a ajunge la cordonul ombilical prin care
îţi trimiteam zambile şi zarnacadele...
ca să te-nvălui cum numai Solomon în toată poligamia
şi-n toate concubinajele sale legale s-a-nvăluit
...care să-ţi întoarcă inima spre mine

săturându-mă-n schimb cu fripturile punerilor-înainte
modelate din sapropélul vaselor limfatice
peste care aruncam în libaţii câte puţin din mustul
virtual al acizilor ribonucleici
bând şi mâncând ca să mi se-nveselească sufletul
şi să n-am a-ţi reproşa când va fi să te văd la lumină

Și aşa a şi fost

Doar că m-am descompus – în osișoare de cuarț
şi-n endotoxine arămii ce aminteau de cerul de cupru
şi aur sub care obişnuiam să te visez
(pentru că atât de rău şi de neimportant eram
în comparaţie cu tine) – şi n-am mai apucat să-ţi spun
cât de mult te iubesc

Primăverile mi te imaginez purtând o rochie ecosez
cu bretele fine de mătase amintind de moda anilor ’60
eu putrescent tu cu ascendenţi în Mamaia Costinești
şi Saturn
în păr cu ghirlande scarabeice omizi melci şi parameci
tu prima între stele eu veşnic mic taciturn

Vara sumar îmbrăcată mi te-arăţi în şlapi
nicicând murdari mereu diverşi
Când toţi în propria uşcheală se aciuează la ascuţişul
unui colţ de umbră şi-ţi cer prin faţa lor să te reverşi
tu tragi nepăsătoare condusă de-o jivină convoaie
de tonete cu-ngheţată după tine
coapse bronzate sutien de nansúc şi umeri goi
lăsându-ne cu buzele umflate atemporali cu totul
bilet pierdut la loterie ce vrea să-şi facă mendrele
cu noi

Iar toamna – sordida clipelor frumoase
pe bănci vopsite-n verde în parcul cu platani
vrând să-ţi citesc brumari şi lungi muşine
stihar al plantelor gălbui
lanceolate actinomorfe penat-compuse raceme
crăpuşnici şi pistrui
tu fornăi a plictis cerând nichite sfinte de care
nu s-ar fi atins doi bieţi profani

„Ce zici?!” aruncându-şi spre mine ochii ei negri
ca două copeici azvârlite unui cerşetor
Și o mare supărare s-a abătut atunci peste oraşul
plimbărilor noastre de mână
înainte de-a intra în mulţimea de oameni blănoşi
ce umblau ca după mort pe trotuarul de zăpadă
al mallului
asemeni duetelor de lupi ce prădaseră turma de oi
a ciobanului moldovan  
cântându-i printre zdrenţele macre de miei
O ce veste minunată şi Trei păstorei

Mare supărare!...

încât te-ai prins de poala rochiei tale de cretă
înfiptă-n asfalt
ai smucit de nervi şi-ai pornit milităreşte la pas
lăsându-ţi în urmă trena de trotuare rigolate
în horbote de rastele pentru biciclete
semne de circulaţie şi stâlpi indicatori
ai staţiilor funerare de tramvai

Ningea în filigrane zincate iar tu sufereai de-o acută
epanódă a sentimentelor trăite retrăite...
dar asta-nainte de-a muşca din mulţimea de oameni
(cu mine la purtător)
când stând aplazic într-o rână
serv al majestăţii tale  
te-am întrebat în modul cel mai cărtăresc şi c. popesc
cu putinţă
dacă vrei să vii la mine: „bem ceva ascultăm muzică”
„vorbim prostii fumăm o ţigară”
rămâi în furou aprindem o ceară
despicăm firul în patru îl răsucim în opt
şi ne uităm prin crucile de omăt ale ferestrelor
de carne
la lumea de-afară cum doarme

Doar noi doi poezie ’sciană
vegheaţi din bolta sălii de-un ţimir sticlos
ca o anghilă  
stăm treji în liniştea amurgului
scutiţi de ameninţarea stihiilor noptoase
ce vor descinde în oraşul plimbărilor de mână
şi peste lumea-ntreagă
furând-o până-n măruntaie

Stăm rezemaţi geană-n geană
în jocul de-a cine clipeşte primul
și rostim şoapte tandre ce coboară direct în inimi
Acolo germinează dând naştere mai multor pelóte
turcoaz ce-şi vor lua zborul către naltul cerului
de plumb
unde se vor sparge străpunse de gândurile noastre
imaculate
revărsând râuri de lapte de jad ce vor mocheta solul
cu opalescenţă

Genele tale aplaudă de bucurie
Fluxul de aer face să-mi lăcrimeze obrazul
şi să-ţi şoptesc:

Oricât de neagră sau albă este lumea
mereu eu te între culori găsesc


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu