În Bucureştiul Nouăzecilor

În Bucureştiul nouăzecilor de zile petrecute

odată ca niciodată cu tine

ţin minte că am intrat să vedem un film la a treia alegere

neavând altceva mai bun de făcut

Cinematograful era aproape vremea începea să se strice

iar tu mai aveai câţiva bani rămaşi din ultimul salariu

mereu ultimul

Un mic hol o camera răcoroasă şi femeia bondoacă

în halat albastru dindărătul unui perete de sticlă

cu şase găuri rotunde la nivelul pieptului tău blindat

de-o geacă de vinilin cu fermoar de metal

şi perdeaua vişinie sau neagră

ca oricare dveră de stofă scumpă ce întuneca

la acea oră privirile participanţilor la programul vesperal

din spatele unei catapetesme kitschoase

anunţând că Elvis a părăsit clădirea

trasă de angajată după ce ne-a-nmânat peticele de hârtie

de ziar cu urme de tuş pe care un bărbat obosit urma

să ni le rupă la un capăt când dădeam să intrăm

în sala de cinema

Aveai mereu suma fixă la tine şi probabil de aceea

n-aveau de ce să comenteze şi nu ne-au spus nimic

M-ai luat după gât şi-n clarobscurul pepinierei de staluri

am căutat împreună păşind pe marginea înclinată a sălii

două locuri libere de unde să putem vedea pelicula

cinematografică producţie chinezească ca multe alte

lucruri din acea perioadă postdecembristă

În liniştea de mormânt a celor ce priveau fascinaţi

de mişcările înflăcărate ale personajelor cu ochi de orez

deznodământul fiecărei trosniri de oase și povestea 
de iubire ce părea să se-nfiripe între un el imberb 
cu păr lung şi o ea cu cal alb

tu ai început să-mi şopteşti monofonic cuvinte cheie

dintre cele ce erau redate-n distihuri

în josul pânzei albe din faţa noastră acoperită acum

de doi cai albi înşeuaţi cinci luptători pentru supremaţie

şi tot atâtea săbii şi suliţe fluturânde cu ciucuri roşii

la vârfuri

O voce spectrală din spatele tău ţi-a spus să nu mai

vorbeşti. Tu te-ai scuzat şi m-ai luat drept martor

şi cauză ale acţiunilor tale şi ai continuat să-mi traduci

spusele actorilor-războinici ce se apropiau ca-ntr-o horă

în paşii atent calculaţi ai animalelor pe care le imitau

pentru că mereu ne vom compara cu ele

prinzându-se de umeri şi luându-se la trântă

ca să-şi dovedească forţa şi-ndemânarea

Stăteam într-o caşetă de praf şi lumină

vrăjiţi de frecvenţa de proiecţie fotochimică a imaginilor

redate pe giulgiul alb de bumbac întins pe perete

Din când în când învelişul protector al capsulei

se crăpa uşor din cauza vocilor spectrale

ce nu-nţelegeau simbioza noastră

dar tu îl lipeai la loc prin căldura maternă

a şoaptelor tale

Lucrurile însă nu puteau să rămână aşa

mereu se schimbă

şi prin urmare după ce i-a ucis pe toţi candidaţii

la putere şi şi-a văzut iubita sfâşiată de laba cu gheare

de oţel a tigrului

eroul cu pletele-n vânt a hotărât să-şi ia viaţa

pierind de tot din memoria noastră retiniană

Zdrobit de conştiinţa propriei superiorităţi absolute

şi încă aflat sub efectul martirologic al maestrului

cu sprâncene stufoase

a considerat că şi-a atins ţelul nu şi-a găsit năşelul

şi că nu mai are pentru ce să trăiască

Sabia şi-a făcut loc în inimă şi odată cu ea şi sângele

celor ucişi murdărindu-i în ciudă cămaşa de in

Toţi cei din încăperea ce începea să se lumineze

au dezaprobat vocalic gestul necugetat al flăcăului

înfăţişat de cadrul final cu rictusul pe buze

Ai strigat şi tu deodată cu ei: Ooo!... ce porcărie

şi apoi ne-am ridicat de plecare inspirând nostalgic

mirosul pereţilor lambrisaţi pe jumătate

şi cel al scaunelor tapisate

cu plăcuţe alburii pe cotorul spătarelor

Afară nici urmă de soare. Doar lămpile aprinse

ale taxiurilor păreau să înmoaie frigul ce pusese

stăpânire pe străzile bucureştene  

M-ai luat de mână şi m-ai tras lângă tine

lăsându-i pe cei ieşiţi din antecamera sălii de cinema

să o ia înaintea noastră

și în acelaşi sunet monofonic mi-ai şoptit la ureche:

„Haide să-l mai vedem încă o dată”