Ziceam Doamne
Iisuse... și iuțeam ritmul. Când mă grăbesc la rugăciune e ca și când aș
fugi de împărăția lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea trebuie să fie o stare
permanentă de conectare la dumnezeire, unde naiba alerg?
E de la sine înțeles că, de vreme ce zoresc dialogul
cu divinul, intenționez să termin cât mai repede, că mă plictisesc, că nu-mi
place, că mi-e foame, că în câteva minute o să înceapă meciul, iar io-s un fan
înfocat al Diavolilor Roșii și n-am
ținut niciodată cu îngerii lăptoși ai Realului.
Numai prin răbdare pot dobândi un soi de
comprehensiune pe care risc s-o scap printre degete. Să nu calc pedala prea
tare! Oricum, tot la Dumnezeu ajung.
Însă nici Hristos n-a călcat-o mai încet când s-a
gândit că treizeci și trei de ani e vârsta potrivită pentru decolare. Cine l-ar
fi putut opri să stea la o cioacă cu apostolii, să zicem vreo două mii și mai
bine de ani? Că doar sinodul de la Niceea a hotărât că era și el dumnezeu adevărat. Prin urmare, de ce s-a dus
glonț către lumea de sus și a lăsat
în urma lui sunetul sec al unui foc de armă și un miros înțepător de praf de
pușcă, pe care le simțim și azi când trântește popa o molitvă și cădește în
exces?
Putea să mai zăbovească câteva secole. Nu crezi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu