Citind despre sărbătoarea Intrării Domnului în
Ierusalim și Învierea lui Lazăr, m-a străfulgerat o epistemă foucaultiană. Iisus
Hristos l-a înviat pe Lazăr, prietenul
lui (Ioan 11, 11), iar oamenii s-au bucurat foarte după această ispravă și
au crezut în El: dovadă că, după câteva zile, mulțimile care veniseră în Ierusalim
ca să se curățească au ieșit în întâmpinarea Împăratului lui Israel (Ioan 12, 13).
După cum se vede ele trebuiau mai întâi pregătite
(provocate, sensibilizate într-un fel, îmbucurate:
absorbite și integrate în bucuria învierii) pentru a-L putea primi (cum se cuvine) pe Mesia. Fiindcă
un om întristat nu reușește să-L accepte pe Dumnezeu cu una, cu două, și e
nevoie de un stimulent de iubire care
să declanșeze o cât de mică plăcere sufletească, necesară receptării adevărului atât de „accesibil” nouă.
Ciudat cum de putem să mutăm munții din loc după un dram de revelație, cum avem
trebuință de infime certitudini ca să înfăptuim câteva minuni, sau (privați de
lucrurile elementare) să scoatem fiara din noi și să mușcăm pe oricine ne
iese-n cale. Așa cum, de pildă, Iisus – lipsindu-se de pâinea cea de toate
zilele și flămânzind în timp ce se-ntorceau din Betania (Marcu 11, 12) – și-a
dat în vileag „omul” din el, blestemând smochinul care n-avea decât frunze (pentru că nu era încă vremea smochinelor)
și, după ce-a intrat în templu, i-a alungat pe cei ce vindeau și cumpărau în
acea zonă, răsturnându-le mesele și scaunele. Iar acest tărăboi, pentru că nu
mâncase la timp?
Bine ziceau părinții din vechime că mai toate
boalele sufletului pornesc din crăpelnița pe are o dăm/n-o dăm pântecelui. Nu
degeaba ni se oferă Hristos, în sfânta liturghie, sub forma pâinii și a
vinului. Știe El ce știe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu