Ceva ce mi s-a descoperit după ce m-am spovedit. Dintr-o
carte a părintelui Sofronie... Se pare că am avut dreptate.
prima parte
Ca o parafrazare a Fericirilor, Hristos lasă să
se-nțeleagă că ne vrea un fel râs cu plâns, pentru că ceea ce ne cere să facem (deși
n-o spune lipindu-ne pistolul de tâmplă) este (presupunând că toți ne-am lovit
de piatra aceasta) IMPOSIBIL. Ca și când tatonarea himericului devenit absurd,
pe care logica noastră pământească nu poate să o digere, este unica modalitate prin
care (cu sforțări, violențe sau tării – Matei 11, 12) putem să înhățăm împărăția cerurilor.
Ați
auzit că s-a spus celor de demult: Ce folos are omul din toată truda
lui, cu care se trudește sub soare?
Eu însă vă spun: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. Așadar,
infezabilul este un alt nume pentru granița în spatele căreia vom începe să simțim
viața cea adevărată, viața autentică a creștinilor, iar asta pentru că adevărul
pe care-l vom cunoaște acolo ne va face liberi (Ioan 8, 32), deci lipsiți de
constrângerile acelui (până nu demult) IREALIZABIL.
Ce poate să zică Adam, privind la indivizii pe
care i-a purtat între coapse? Probabil ceva ce nu doar Dumnezeu știe. Dacă ne
compătimește, și noi, la rândul nostru, îl compătimim și-i aprindem o lumânare,
în speranța revelării chipului lui Dumnezeu din noi, în calitatea lui de iubire, de adevăr al Ființării Dumnezeiești
– 1 Ioan 4, 8.
Și ca să fim siguri îi aprindem două.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu