Ce lucru minunat ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ:
Să-l poți ajuta pe aproapele, iar în același timp să te ajuți pe tine! Un soi
de dăruind vei dobândi – cheia de
boltă a unei societăți ce pretinde amabilități față de orice vietate, fie ea rațională,
fie nerațională.
Dar ce zic eu? Este o taină. Când oferi ceva unor
persoane (sau, după caz, animale ce nu se bucură de titlul acesta) este nevoie și
de dorința celui/celei care primește ceea ce i se oferă. Din acest motiv se
zice că dragoste cu sila nu se poate. Cu atât mai mult, niște lucruri care azi
sunt, iar mâine dispar. E nevoie ca tu
să accepți ceea ce eu îți dau. Și
uneori o fac rămânând „de pagubă”. Cel puțin așa zic antiecumeniștii. Că dacă
pun Ortodoxia pe tavă și le-o întind celor de alte confesiuni, nu o pot face
decât cunoscând a priori înclinația
lor sinceră către obiectul oferit. Altfel aș face contrariul celor spuse de
Mântuitor, și anume: să nu dăm cele sfinte câinilor, nici s-aruncăm
mărgăritarele noastre înaintea porcilor, ca nu cumva (aceștia) să le calce în
picioare și, întorcându-se (spre noi), să ne sfâșie (Matei 7, 6). Iar asta, de
vreme ce așa cum Hristos s-a dăruit pe sine, în întregime, neamului omenesc, și
noi suntem datori să dăm oricui ne cere adevărul pe care-l cunoaștem. Fără
concesii. Fără frică. Cu bune și rele. Ce face omul cu ce a primit, e treaba
lui; e între el și Dumnezeu. Fiindcă tot el afirmă, prin pana evanghelistului,
să nu judecăm, ca să nu fim judecați, și că toate câte voim să ne facă nouă
oamenii, întocmai să le facem și noi lor; că aceasta este Legea și Prorocii
(Matei 7, 1; 12). Prin urmare, să dăm ce avem de dat cu inima lărgită, știind
că omul poate greși chiar și-n lucrurile săvârșite cu intenții altruiste.
Căci până la urmă nimeni nu dă de la el, ci din
ceea ce i s-a dăruit. Și-n caz că tot ce avem, avem pentru că ni s-a donat de
Sus – fiți pe pace! Este destul oxigen pentru tătă lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu