Cu crucea de lemn la piept, în veșminte largi ca
aripile plouate ale unui înger, părintele profesor se pune să predice. Studenții
își verifică telefoanele, babele îmbrobodite ca de obicei tremură de nerăbdare,
copiii ies și intră pe ușa bisericii, făcându-l pe țârcovnic să se răstească la
ei, coristele își aranjează baticurile, două dintre ele își deschid
reportofoanele, publicul e pregătit să primească mesajul, încă nu-i cald, dar o
să fie.
Și-ncepe al meu duhovnic să tâlcuiască din
scripturi, de-ajunge, cum numai popii pot s-o facă, să-i mustre cu subînțelesuri
timerice pe bieții spectatori că nu-s destul de roditori pe cât ar trebui să fie niște creștini români. Că mâine, poimâine o să vină țiganii
la putere, în frunte cu Mădălin Voicu și s-alege praful de Grădina Maicii
Domnului. Și dup-aceea ce-o să facem? O să aplaudăm ș-o să zicem Bravo, dragi
români!... (zâmbind cinic) Așa ne trebuie.
Omilia nu este nouă. Știți povestea: uitați-vă la
provincia Kosovo: acum două sute și ceva de ani erau 5% musulmani și 95% creștin-ortodocși;
în momentul de față situația stă invers; dacă folosim metode contraceptive,
Dumnezeu o să ne lase la mâna aspră a păgânilor; în consecință, suntem obligați
să naștem cât mai mult, în caz că nu dorim să ne stingem ca popor; ateizarea și
implicita islamizare a Europei; elemente preluate din gândirea semitică: „Eu
voi face din tine un neam mare; și te voi binecuvânta și-ți voi mări numele și
tu vei fi izvor de binecuvântare (evrei)”, „Atât de mult îi voi înmulți pe urmașii
tăi, încât nu vor putea fi numărați din pricina numărului (arabi)”, „te voi
face tată a mulțime de neamuri (evrei)”, „Că Tu ești Cel ce ai zis: Mult bine îți
voi face, iar neamul ți-l voi face ca nisipul mării, că nu va putea fi numărat
din pricina mulțimii (evrei)” (Facerea 12, 2; 16, 10; 17, 5; 32, 12).
Eram oarecum obișnuit cu asemenea deviații
oratorice, dar rostite din fața ușilor împărătești, cu microfonul la nas, sincer
n-aș fi crezut că-mi va fi dat urechilor să audă. Mai ales că „problema țiganilor”
e una veche. Aici nu era vorba de natalitatea unei nații sau alta, ura față de arapine
are rădăcini adânci în „societatea românească” și defulează când nici nu te-aștepți:
se știe că-n vechime țiganii au fost sclavi pe anumite domenii bisericești –
vezi documentul de secol XIV, prin care domnul Țării Românești, Dan I, a donat
mănăstirii Tismana capitalul ce aparținuse mănăstirii Vodița, din care făceau
parte și 40 de sălașe de țigani; cel din 1388 prin care Mircea cel Bătrân dă obroc de la curtea domniei sale
mănăstirii Cozia: găleți de grâu, buți de vin, burdufuri de brânză și de cașcavale,
bașca 300 sălașe de țigani (Documenta
Romaniae Historica, B, vol. I).
Ce-i drept, îmi închipuiam ceva de genul acesta, sub
patrafir. Dar nu în văzul norodului și-n gura mare. Poate că părintele s-a
gândit că ar fi de bun augur dacă s-ar apuca să proclame de pe acoperișurile
caselor ceea ce a grăit la ureche, în camerele tainice (ale confesionalului)
(Luca 12, 3). Sătul, probabil, să tot bată apa-n piuă cu fiecare în parte, a
considerat că-i mai de folos s-o zică la grămadă. Măcar așa era sigur de-o
chestie: nu scapă niciunul neinformat.
Frumos din partea lui să treacă, ca brișca prin untură,
peste hotărârile Sinodului constantinopolitan din 1872 – prin care Biserica a
condamnat etnofiletismul și, împreună cu el, orice brumă de discriminări și
ideologii etnico-rasiale –, călcând bunul-simț în picioare. Că, în definitiv, și
gitanii sunt chemați la viața dumnezeiască, doar că se-nmulțesc ca iepurii, iar
asta ne cam supără. Și-n caz că nu-i iese pasiența și e frustrat de mama
focului, încearcă s-o păcălească, folosindu-se de mijloace străine ortodoxiei creștine, și anume influențează
masele cu ajutorul fricii. Astfel că, neizbutind în a-i face pe enoriași să înțeleagă
cât de importantă e parturiția (și, adaug eu, creșterea) copiilor, îi sperie
prin scenarii viitoare, pe care, datorită balaurilor conștiinței colective, aceștia
vor încerca să le evite, împlinind ca orbeții porunca duhovnicului.
Și în acest mod se calcă libertatea persoanei, de
vreme ce se încearcă supunerea voinței individuale dorinței „obștești” a
Bisericii (oricare ar fi ea). Iar asta fără a mai socoti că nașterea de copii de care vorbește
Apostolul Pavel în 1 Timotei 2, 15 (τεκνογονίας, „a face să vină”, „a aduce în
față”, „a da naștere unui copil, unui descendent,
indiferent de sex” și tot travaliul purtării
în pântece și al educației, până când
va fi destul de matur ca să-și poarte singur de grijă) nu o salvează pe femeie
de chinurile veșnice. Ea e nevoită, după cum zice mai departe apostolul, să-i
facă pe aceștia să rămână (termenul μείνωσιν, „a suporta cu
răbdare”, „a accepta fără să obiectezi”, „a îndura fără să cedezi”, „a te
conforma la...”, „a continua în...” este la plural, deci se referă la copii, nu
la femeie) cu smerenie [cu înțelepciune,
cu minte sănătoasă, stăpân pe sine, cumpătat], în credință, în dragoste și în
sfințenie. Cu alte cuvinte, mai ai de muncit, de vrei să te mântuiești. Doar nu
credeai că Împărăția Cerurilor se cucerește cu una, cu două, măi Mărioară.
Plus că rolul căsătoriei nu este nașterea de
prunci. Rolul ei, ca al oricărei activități umane integrate în procesul îndumnezeirii – scopul suprem al vieții
noastre, constă în efortul soților pentru dobândirea harului lui Dumnezeu, în
încercarea de a-și transforma viețile, plecând de la premisele ființării treimice.
Că acest lucru implică și aducerea pe lume a unor suflete, este altă mâncare de
post sau de dulce. Sunt destule exemple în istoria Bisericii de sfinți cununați
care au avut o căsnicie albă (adică
nu au avut relații sexuale). Tot așa cum există sfinți căsătoriți cu o viață intimă ireproșabilă.
Soiul acesta de dăscăleli ex cathedra știrbesc puțin câte puțin din valoarea indiscutabilă a
teologiei ortodoxe și, totodată, duc la derapaje ce pun în pericol sufletele și,
evident, viețile cuplurilor creștine. Și cei ce au de suferit din cauza acestor
didahii sunt, de regulă, tinerii, cei care, nu de puține ori (din naivitate și
iubire sinceră pentru Hristos) ajung să crească, cu silă, patru-cinci copii,
numai ca să nu iasă din cuvântul preotului. Și e trist și strigător la cer: pe
de-o parte, pentru că nimeni (în cazul nostru, sacerdotul) nu poate să se pună
în pantofii altuia, pe de altă parte, fiindcă aici nu ar trebui să se vorbească despre cantitate, ci despre
calitate. Iar aceasta din urmă se câștigă atât cu mari resurse spirituale, cât și
cu suficiente mijloace materiale. Iar cărțile de sociopsihologie și
psihopatologie infantilă vă stau la dispoziție, în ambele sensuri.
Reverendul își drese vocea și ne îndemnă (a doua
oară) să îndrăznim, căci «Dumnezeu a biruit lumea». Asta, ca un fel de „Ce-i așa
de greu să mai nașteți unul?”
Bunicile înghit în sec, ascoristele se străduiesc
să n-aplaude. Întreaga audiență transpiră.
„Mai ales că aveți doar un copil, iar piranda din blocul vecin e-nsărcinată din nou. Și are gemeni”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu