Melancolie

primul paradox al vieții rumegat timp de trei săptămâni

până la vacanța de vară

copil plecat de la bunici la sfârșit de săptămână

urma să ajung acasă în aproximativ 30 de minute

credeam că vine 18 dar era un 14 obosit

ce urma să mă plimbe pe la pompierii vechi

înainte să treacă podul spre U. R. A.

anii ’90: vremea casetelor audio și a mult așteptatei

televiziuni prin cablu

m-am așezat la geam pe un scaun cu spătar de lemn

vânzătoarea de bilete era afară la o țigară cu șoferul

vorbeau atât de direct unul cu celălalt încât păreau că sunt

soț și soție

în dreapta mea prin ușile deschise ale autobuzului

tăcerea apusului de soare ce radia din vitrina magazinului

din stație sufla-nspre mine cu puterea înșelătoare a unui vis

BUS SELENA pentru cei care-și mai aduc aminte

rețeaua de magazine nonstop. marea afacere a primarului

selena fiindcă era numele nepoatei sale

iar bus pe care cei mai mulți dintre noi îl pronunțam

cum se scrie

pentru c-așa se spălau banii pe-atunci

motorul era oprit asfaltul își dilatase de mult porii și nimeni

dar absolut nimeni nu știa ce este aerul condiționat

poate doar moldovencele care lucraseră prin italia și spania

ca dame de companie în diverse localuri

dar în niciun caz noi cei care

auzind tot felul de povești despre ele

le găseam imediat porecle gen pizdorela lindicoleta

sau mult uzitata cordelia

se plimbaseră cu ultimele tipuri de mașini nemțești

apoi au coborât în gara bacău dintr-un tren cu uși automate

și cu toalete frumos mirositoare

ca să reintre în haznaua din care abia așteptaseră

să plece cu un an doi în urmă

și cine să le-aștepte la întoarcere dacă nu același

14 cu burduf ce scârțâie la curbe

în care nu-i de-ajuns că fierbi ca ouăle-n ibric

dar mai tre’ să și plătești pentru asta

prin geamul semiopac încadrat de-o tablă mâncată pe-alocuri

de rugină cu chenar din cauciuc ros în totalitate de soare

puteam să-i văd cum se apropie

erau în dreptul cinematografului orion:

trei copii ai străzii cam de aceeași vârstă cu mine

pesemne că voiau s-ajungă în piața mare ca să prindă

câte ceva din resturile pe care piețarii li le lăsau

într-un colț de masă unde adesea se aduna apa

cu care înainte de plecare spălau la repezeală taraba

se apropiau lent

primii doi cu o constituție medie cu șepci identice

și bocanci

al treilea cu niște glezne imense ce aproape că nu-i mai

încăpeau în tenișii tociți pe o parte

cu burta acoperită până sub buric

de un tricou în dungi

transpirat la subsuori

și poate că prezența lor ar fi fost una obișnuită

pentru că-n bacăul acelor vremi întâlneai boschetari

la tot pasul

dacă cel gras nu le-ar fi zis tovarășilor săi: „bă mi-e foame!”

și indiferența celor doi

și cecitatea celorlalți călători

și că unui om atât de solid îi poate fi foame

și că erau atât de singuri în deriva lor

fără bagaje fără părinți

nici măcar cu banii necesari pentru bilete

taxatoarea îi săgetă cu privirea ei oțelită

și le zise de cum urcară să se deie jos dacă n-au de gând

să plătească

un pecerist ieșit la pensie îi rugă și el să coboare

după ce autobuzul a virat la 180 de grade mi-am întors capul

și l-am văzut cum scotocea în coșul de gunoi de la marginea

stației de bus

ceva din mine a-nceput să urle am vrut să-i dau tot

ce aveam în ghiozdan. m-am căutat în buzunare...

banii - membrii greu de-ntâlnit ai familiei mele

caietele de teme și stiloul chinezesc cu care le treceam

pe curat - dușmanii mei dintotdeauna

pe cine mințeam?

autobuzele circulau din 20 în 20 de minute

cine nu riscă nu câștigă

și mâine e-o zi

la fel de relaxați erau și ceilalți. iar ca un semn

că aveam dreptate șoferul pișcă de trei ori  

pedala de accelerație.

(Foto © urbanbacău.info)