carele nu va să lucreaze nici să
mănînce
scrie la sânta
scriptură
cuvântu-i cuvânt
legea e lege
fie iarnă fie
vară niciodată n-o să zică că n-au nevoie
de oameni
șantiere cu
proiectanți italieni și meseriași români
la ora 7 eram
acolo. singurul ce purta pantaloni scurți
și n-avea vestă
reflectorizantă
mi s-a spus să
merg în spate și să-l caut pe unul marcel
că el o să-mi
zică ce-am de făcut
̶ de-aici
pân-aici șase metri lungime un metru adâncime
lat cât lama
hârlețului
și pâmântu-i
pământ. poți să-l rogi tu cât vrei să se dea
la o parte...
pe la 12 am luat
pauza aia de-o oră la care-n țară poți doar
să visezi
a trecut ca
vântul. ne-am reapucat de treabă
soarele era un
bolovan încins pe care cineva mi-l pusese-n
cârcă ca să-mi înlesnească
tortura
lucram la bustul
gol și aș fi vrut să mă dezbrac
și de pantaloni
40 de grade la
umbră. transpirai din orice
bidonul cu apă frizzantă ce făcuse din gură-n gură
turul italiei
până s-ajungă la mine mi-a amintit de șiștarul
lui ioan
alexandru și de laptele prelins pe pieptu-i dezvelit
atunci când i s-a
părut că băuse din soare
dacă aș fi
împărtășit acest detaliu cu oricare
dintre
amărăștenii ce se nevoiau cot la cot cu mine
mai mult ca sigur
că mi-ar fi răspuns că tipul
era gay
lapte să bea el
iar soarele să i-l bage în pizdă lu’ mă-sa
c-aici se
muncește și nu-i loc de prostii
privindu-mă cu ochii
bărbatului care-și atinge doar nevasta
neluând în calcul
că eram cu toții pe jumătate goi
cu sudoarea pe
boașe... mai mult morți decât vii
și că respiram sub
povara cameramanului ce se apropia
ca să ne ia
prim-planul
jucam fără să
știm într-un film pentru adulți
și ne dădeam
silința să nu-l supărăm pe regizor:
părul creț de pe
abdomenul băiatului ce înfigea și scotea
burghiul de 10
mustața
freddiemercuryană și vocea groasă a șefului
de echipă către
burtosul de lângă betonieră
̶ toarnă-l
așa mânca-mi-ai pula ș-adu mai repede roaba aia
că se uită bulangiul
ăsta la noi!
⁕
poate
că-ntr-adevăr suntem destinați unui proces
de creație
literară obligați din născare să notăm acel ceva
caracteristic
nouă: jurnalul fluviu al existenței noastre
sau volumul de
poezii cu care să debutăm în veșnicie
până și marcel e
contaminat de idealul beletristic:
̶ auz’ bă andrei... păi dacă m-aș pune să
scriu...
prin
câte-am-trecut... ohoho!
și are dreptate: oricât le-am întoarce pe toate fețele
ne regăsim în
cuvintele lui
doar că cei mai
buni dintre noi nu știu să scrie
iar cei mai
proști luându-se în serios narează
amintiri ce nu
fac altceva decât să arate că an de an
am pierdut totul
că șansa ni s-a dus
̶ așa
că bagă-ți mințile-n cap și țin-te bine de hârlețul ăla
că el o să-ți
pună pită pe masă nu USR-ul!
spre seară
înainte de culcare am mai avut puterea
pentr-o porție
mică de youtube
un reportaj cu și
despre frații de peste prut
închid laptopul:
„avem și noi probleme
viața-i prea
scurtă pentru compătimiri”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu