Din cer

Și din cer vreau ca să vină cea cu haină de mireasă

să mă prinză iar în brațe    să se joace-n al meu păr

încât scot mâna pe fereastră

ș’aștept să mor

Floare cu miros temporar

Tu vrei să fim împreună

Polenul ce-ți acoperă gura face minuni

Privirea se-nfierbântă când îți ating pieptănătura

iar ea se lasă ancorată-n flerul degetelor

Mâna mea se agită ca un pește ce-și caută hrana

Corpul tău e viață sufletul libertate

Dar mai am una la fel de doritoare să-ți atingă pielea

să-ți mângâie fața

Iată un strop din tine îmi udă fruntea încrețită

și mă clarific. Aud că iarba e invidioasă pe mine

și-i dau dreptate. Căci ești mai hrănitoare decât

roua dimineții 

Iluzie

Dacă voi săruta un fluture

ce trist ar trebui să fiu

întrucât eu un raționalist ud șansa lui

de a putea zbura

Iar camarazii lui de veselie

vor pluti în aer pe lângă el continuându-și

periplul jovial în așteptarea graniței

Vor privi-nspre el cu ciudă fiindc-a fost

sărutat de un om și se vor bucura

de libertatea de care doar ei mai au parte

Iată sărutul de prost gust!

Culorile rămase vor contribui oare

la gamele trupului meu?

Buzele mele îți vor părea mai comunicative?

Eu vreau să te sărut dar tu ignori

chemarea mea de om-fluture

așa cum le-ai ignorat și pe celelalte:

cea de om-floare de om-ploaie

cea de om-soare

Și nu mi-a reușit. Cu tine este diferit

Zi-mi ce-ți place dar zi-mi odată

ca să știu cum să-ți captez atenția!

Ești un înger?

Atunci mă voi ruga

Însă ei nu au gen

Cine ești?

Prima

Când lumina-n lumină stinge-ntunericu’

Iar gândul mi-e purtat cu telefericu’

Când posibil c-ar fi dar nu vrei să te stingi

Atunci te atinge și începi să te-aprinzi

Când puterea în vrere îți stă neclintită

Și dorința de frunte ți-e piatră tihnită

O dorești să o vezi s-o atingi să o simți

Zorit de-același POATE ticsit cu oglinzi

Când întreg orizontul ți-e plin de un dor

Când toate se frâng în același ADOR

Scăparea din ea îmi zâmbește că știe

Iar eu ca un alt eu scriu prima poezie   

După Înviere

L-am pus pe aragaz. Afară s-a-nnorat brusc și a-nceput să plouă. Apa din ceainic să pocnească. Se aud tot felul de zgomote din balconul deschis privirilor și din bucătăria faianțată, pe a cărei podea, de câteva zile, mișună gândaci de dimensiuni înspăimântătoare, demni de Cartea Recordurilor Asociației de Locatari. Murdari și leneși, ei plesnesc sub talpa de spumă a șlapilor mei de casă. O cameră și holul cu covoare blănoase pline cu libărci hămesite. Și mă tem de ele, ca, și-un cal de curse, de frunzele de pe marginea pistei, ce pot deveni, prin iuți rostogoliri de culori, șoareci de câmp.

Îl iau de pe foc și-l așez pe marginea inoxidabilă a chiuvetei. Presar frunzele de tei, amestecate cu cele de mentă și pun o farfurioară deasupra. Câteva minute. Diluat și îndulcit cu miere și cu pulpele femeilor din minte, ușor ca o spălătură gastrică dulce-amăruie, cu subînțelesuri silfidice, în vapori ce mi se prefiră de la nas în sus, și-mi clătesc ochii obosiți de nesomn, cu priveghi de cărți citite.

E a doua zi de Paști. Aștept să se răcească ca să-l pot bea. Las timpul să treacă și p-ormă... Încă frige. Chiar am nevoie, judecând după cantitatea de lichid ce s-a scurs. Pesemne că am răcit în noaptea de Înviere. Purtam o cămașă subțire, peste-un maieu ce n-a putut ține loc de vestă – unde mi-o fi fost mintea? – lăsând loc frigului, val-vârtej, bătea vântul, aducea ploi mănoase pentru vânzătorii de umbrele. Avem și noi la magazinul din mall. Vă așteptăm.

Dacă aș fi rămas în interiorul bisericii, pe toată durata slujbei, nu m-aș fi îmbolnăvit. Dar sufocat de lumânări, în respirații umane necurate, eu însumi prânzuind, cu praz, o ciorbă în ajun – parfumuri și ape de toaletă, de colónie, de Dumnezeu știe ce, uleiuri volatile, geluri de duș și detergenți, substanțe ce m-au lovit la mirul sinusurilor, indicându-mi direcția de ieșire – am luat-o spre curte, și-apoi, pe niște străduțe, spre nu știu unde, plimbându-mă cu boxele de rugăciuni în spate, plecând și venind, în glas de psalți, foști seminariști, actualmente deflorați, purtând bărbițe, în continuare închiși la culoare și împachetați la patru ace, din treizeci și trei de mișcări, privite-n oglinda cu icoane, purtându-mi picioarele dupre mine, cu mâinile-n buzunare, întâlnindu-mă cu țigara aprinsă a unui nevoitor și cu bazinele de ape curgătoare, de dincolo de gardurile ce mascau vilele cu parcaje pavate ale unor oameni cu funcții înalte, ziduri de beton și cărămidă, luminate de becurile străzii pe care, pășind în căutări ființiale, nu m-am putut decide la care colț al ei să mă opresc pentru a-mi ușura bășica udului, plimbându-mă și iar plimbându-mă ca să nu răcesc.

Acum trag ponoasele. Sorb, cu grijă, din cana încă fierbinte. Ceramică 100%. Made in Turkey. Și sper într-o ameliorare. Sătul să o tot scutur în baia cu cadă, din a cărei țeavă de scurgere se ivesc, la lăsarea serii, libărci cu antene, purici umflați cu săpun și fecale, urcând pe conductele de evacuare a apei menajere, prin tuburile de la aerisire, pe pereții exteriori ai blocului, plonjând, de la ferestra cu cercevele roase, în  mașina de spălat, în coșul cu rufe murdare, tiptilându-se pe suportul de prosoape și, în jos, pe țeava de apă caldă de lângă calorifer, sub preșul cu găurele, unul mai curajos stând pitit în cutiuța de plastic a dezodorizantului pentru veceu.

Era verde când am tras apa, de m-am săturat. Îi aud mai ales noaptea, când umblă pe după șifonier, în spatele noptierelor și-n sertărașele pe care nu le-am mai deschis de mult, furișându-mi-se pe creier, picând de te miri de unde, arși de căldura becurilor, în încercarea lor de-a cuceri candelabrul moștenit de la bunica, pocnind în cuptorul cu microunde unde-mi pusesem o felie grasă de pască à la mătușa Roza, invadând bucata de miel, ieșind din ouăle roșii și din sticla de vin, lăsată desfăcută pentru a stropi masa sfârșitului de Păresimi, speriindu-l pe popă când a dat s-o binecuvânteze, bănuindu-le de un complot împotriva umanității, așteptând momentul potrivit pentru atac, respirând cu nerăbdarea trupelor de gherilă în spatele tencuielilor cu minigalerii întinse prin toată casa, în fotoliile de la intrare, în plăpumile naftalinizate, prin tabloul electric și-n bibliotecă, privindu-mă de la înălțime, ca la o scânteiere de antene să se năpustească asupra mea, să curgă în torente scârțiitoare, urcându-mi-se pe picioare – Scârnavele! –, pe burtă, eu să le dau jos de pe mine și să sorb din cana, acum caldă, cu gândul departe, pierdut pentru câteva clipe, și, regăsit, să palpez, cu limba, una dintre măselele aburinde, ca să simt cum caută să-mi iasă din gură.

De Unu Mai, cu drag

Da. Tăcerea e un compas al morții, o mare nesărată de amintiri, o fată virgină ce se vinde pe ce poate, cum poate, cât poate, un animal dresat să se supună, un mort cu pensie, un cerșetor al mallului, un cântec trecut prin ani, mâini uscate, fructe necomestibile, un tramvai numit întârziere, o plajă goală, zece unghii cu doliu dintr-o zi de muncă, trei tipi – doar ei, întrebări, răspunsuri echivoce.

De ce s-au tăiat atâția copaci, fără ca noi, cei mulți, să ne fi dat consimțământul la netăiere? Ce face primarul și cum va reacționa, dacă mâine îmi voi invita prietenii fumători la el acasă? De ce își permite să-mi reteze amintirile – copacii tinereților mele, ai părinților ș-ai bunicilor –, intrând la mine-n dormitor (adică-n oraș) ca să distrugă ceea ce are el mai de preț pe perioada întregii respirații, de la punctual A (începerea spectacolului) pân’ la punctul B (căderea cortinei)?

Da, chiar așa. Cum v-ați permis să-mi violați intimitățile vernale, lăsându-le cum le-ați lăsat, și anume golite de miez și anulate pentr-un viitor care-o să le jelească, ascuțindu-și săgețile cu surprize ce vă vor pătrunde? Că e inevitabil, dom’le primar, ca, în ciclul compensației universale, să vi se ia echivalentul a ceea ce dumneavoastră ne-ați luat pe ascuns, fără un duel fățiș, ca între cavaleri, tăind copacii aceia bătrâni (da-n putere), măcelărindu-i ca pe cărnăciorii muștarnici din farfuria pe care ați comandat-o ospătarului, feliindu-le trunchiurile nervurate, în același mod în care v-ați tăiat, în copilărie, salamul de biscuiți de la bunica, iar după masa de seară, pierdut între lobode, visător, cu pantalonii-n vine, surprins în atingerea puțulicii, cu revista deocheată-n față, de băieții mai mari, căzând, murdărindu-vă chiloții în timp ce încercați să vă sustrageți rușinii, fricii și evenimentului ce-a urmat, când, forțat de împrejurări, amenințat cu denunțul rural, v-ați frecat-o, sub privirile băieților, de scoarța nucului din spatele grădinii, până v-ați rănit atât de tare, încât ați început să înjurați Natura, blestemând copacii, florile, mirosul ierbii ș-al florilor de păpădie, în râsetele flăcăilor cu ochi secretoși și cu gura spurcată, care „Haide, haide!” îți spuneau, „Freacă, puișor, freacă!” îți răcneau, trăgându-te de fălcuțe și lovindu-te peste fund, obligându-te să te-nvârți în jurul copacului: „Bate-o!” „Freac-o bine!”, bătându-și joc de tine, baiatu’ mamei, arătându-te cu degetul și vorbindu-te pe la colțuri de ulițe, de n-ai mai ieșit din casă cu lunile, lăsând oile nemulse, orătăniile fără apă, calul nechezând a nespălare, curtea nemăturată, că și bunică-ta a urlat la tine: „Băiete, ce satană te-o apucat de nu mai ieș’ din cas’?”

Și-atunci, „Las’ că vedeți voi!” i-ai spus printre dinți, „Am să tai tăți copacii când oi ajunje la putere. Ba am să-ncep de p-acum”, retezând nucul-femeie, continuând cu cei din fața porții, din spatele casei și de la fântâna satului, cu pași necruțători grăbindu-se să lumineze ulițele prin dese înclinări de copaci, încât nici morții nu s-au mai bucurat de umbră, pângărind tot satul cu cultul tău solar.

Nu vă doare? Nu le simțiți lipsa? Nu vă apar în somn? Nu de coșmaruri vorbesc, ci despre ființele vegetale, dom’ primar – exterminator al fotosintezei, distrugător de priveliști estetice, iubitor de betoane, de căldură și praf, ciufut cu toane inexorabile, de neiertat. Credeați că – venind Sărbătorile Pascale și mizând pe-o dispensă divină – vă vom ierta? Nici vorbă. Dumnezeu prin oameni lucrează, iar oamenii, dacă n-ați aflat încă, uită, da’ nu iartă. Așa că rugați-vă ca pomișorii pe care îi veți planta (cât mai repede!) să crească la fel de falnic ca cei pe care i-ați tăiat fără niciun drept, nicio jenă, nicio conștiință, considerând că scopul scuză mijloacele. Pula! El acuză și judecă – în bătaia palelor de soare dintr-un Întâi Mai Muncitoresc, odată cu tabloul defrișărilor din capătul de răsărit al pontonului ce leagă orașul de insula-ștrand.

Domnule primar, chiar n-aveți suflet, inimă sau ceva care să vă-nțepe, să vă piște, măcar că de încasat taxe sunteți al naibii de priceput, dușman al spațiilor verzi, cu toate c-ați fost crescut la țară, nemilostiv repezentant al conducerii centrale a urbei de pe Mureș? De șaptezeci de ori câte șapte Rușine!, ca să-ți intre la tărtăcuță felul în care ți se vor adresa, începând de azi, cetățenii orașului martir, că n-ai să scapi de critica judicioasă, de scârba ce de pe-acum ți-o poartă și nici de gândurile de rămas-bun pe care ți le adresează: „Adio, fraiere! Ferește-te de rădăcini! Zi-le să-ți cimenteze groapa.”

Ce-i sigur e sigur, de piatra tombală ne ocupăm noi, o vom înfige în nisipul moale din preajma Pieței Soarelui, lângă bălțile de vomismente și-n stropii urinoși ai maidanezilor, exact cum ți-ai dorit să fii îngropat din ziua dezvirginării tale, în soarele și-n praful cartierelor lipsite de verdeață (Nici urmă de lobodă), sătule și ele de poruncile despotice, de dezamăgirile de zi cu zi, de aerul sufocant al asfaltului. Cartiere dispuse să lase uitării câteva din monstruozitățile tale, cu condiția să ne spui cine este de vină pentru masacrul arborilor din oraș, scutindu-te de ploaia de imprecații trimise prin poștă, în care urma să te spălăm de păcatele atâtor și atâtor ani de nesimțiri crunte, laolaltă cu cei din camarila-ți incultă, rostindu-le numele, în văzul întregii adunări, ca Dumnezeu să te absolve de vina ignorării verdelui crud al primăverii, dorindu-ți, cu toți sfinții agricultori, Sărbători Fericite și-o vară plăcută alături de cei pe care-i iubești atât de mult, dar pe care îi privezi, an de an, de câte-un petec din dulcea verdeață urbană pe cale de dispariție, încet-încet, ca pașii unei tăceri generale dintr-o Românie postdecembristă de mileniul trei, pe apa Sâmbetei, în Joia Mare, cu gândul la spânzurătoarea de mâine, printre nori de fum, când cu toții – într-un cuget ș-o inimă, dup-o zi de muncă asiduă în folosul comunității capitaliste – vom mâna, prin credință, ușor, dar sigur, porcii la jir.

Gânduri în soare

N-am plecat încă, dar sunt pe cale să plec. Îmi pregătesc băgăjelul: un cearșaf, o sticlă cu apă, șervețele umede, o carte, caietul cu ciorne și loțiunea de protecție a pielii pe care – n-am uitat – o s-o cumpăr în drum spre plajă. Impropriu spus plajă. Un gazon băltit, cu câte-un plop ș-un conifer plantați în timpuri de mult apuse, traversat de alei pavate, două mari și multe mici, umbrite sau nu, mai mult sau mai puțin pătrunse de iarba virgină îngropată as’ toamnă. E liniște, deci pot citi din poeziile scrise de alții. Un volum nou. Preț bun. Nerăbdător să-l mistui din scoarță-n scoarță.

Pentru intrarea la ștrand nu se percepe o megataxă, așa cum se va percepe începând de la 1 sau de la 2 mai. Achit doar doi lei cincizeci, mi se vântură o chitanță prin fața ochilor, și pe aici mi-e drumul. Pe podul de pontoane, acoperit cu o pătură de lemne înnegrită de soare, mă clatin, (extra)terestru, în ritmul apei ce curge într-o tăcere de-nmormântare, pe care doar veșnicii pensionari ce mă vor aștepta pe gazon, bolnavi de diabet, o pot înțelege mai bine decât mine. În stânga, în josul balustradei, spuma brună rămasă între două vase apropiate, în formă de V, îmi transmite o stare de inevitabil sfârșit pe care orice bărbat plecat la plajă îl va simți mai devreme sau mai târziu când va privi spre peisajul din peisajul proiecțiilor sale mintale, mereu trecute cu vederea, mereu acolo, ascunse și tăioase, dulci și amare, gânduri cu și despre făpturile dezbrăcate – o pură panoramă a tinereților mereu râvnite. Mii de clăbuci, pulsând deasupra apei, intrau și ieșeau prin pâlnia celor două vase. Din laptele negru se iviră mai multe bidoane de plastic, ce alunecau, în jocul mărgelat al spumei, ca niște dildo-uri.

Am ajuns pe celălalt mal. Pășesc ca-n zorii unei zile postapocaliptice. Ochii nu vor să creadă lumina ireal de calmă, terasele goale, lipsa burtoșilor, tăcerea radiourilor, a mușteriilor, a bunicilor cu orizonturi reci pentru nepoțeii ce se bălăcesc, fără „Trei la zece lei!”, fără zarva cartierelor teleportate-n bazine, pe iarbă, printre resturi de semințe, coji de fistic și pungi de pufuleți: „Dorești?” „Nu, mersi”, printre pieile răzbronzate care, vichend de vichend, sosesc aici ca să impresioneze prin aspectul lor zbârcit sau prin cancerul ce le paște. Dar mă lipsesc acum de toate astea, căci plaja artificială e goală. Gazonul încă lucește în stropii apelor de dimineață. Cât vezi cu ochii, numai pustiu.

Din loc în loc, câte-un șezlong alb și lung. C-așa-i la modă. Vara asta purtăm culori deschise. Pășesc grăbit pe una dintre alei și mă opresc în dreptul unui copac. Lângă el, la circa trei metri distanță, o băbuță își potrivea sutienul. Tacticos, de parcă dorea să fie privită. Bretelele îi mângâiau claviculele, pocnind, în zona sânilor, în două triunghiuri galbene, ce îmbrăcau o piele cu pistrui. Își trecu degetul mare pe sub ele, și ajunse la vârful formelor geometrice. Acolo se opri și făcu cale-ntoarsă.

Stătea lipită de șezlong. Alții de pături. Unele sunt întinse pe porțiuni de iarbă uscată. Altele, la etaj. Eu am doar un cearșaf, împrumutat, în tăcere, de la unul dintre colegii de apartament. Îl întind în bătaia slabă a vântului și-l așez pe gazon. Scot tubul portocaliu cu cremă de protecție, și-mi aplic, printr-o mișcare narcisică, un strat subțire.

Dau să mă așez și m-așez. Pe jos, ca plajistul. Îmi simt coatele umede, genunchii la fel. Iarba era udă. Și mă scol. E bine că avem un sistem de irigare funcțional. Oricât aș încerca să ignor acest aspect, nu o să rămân așa pe toată durata zilei.

Mă uit la femeia pistruiată ce lucește-n soare, mă îndrept spre ea și-o întreb, privind cu jind, de unde?..., dacă e pe gratis? și dacă poate să-mi păzească lucrurile timp de câteva minute? Îmi răspunde într-un mod plăcut, iar, peste nici trei minute, mă întorc c-un șezlong nou-nouț la subsuoară, și-i mulțumesc pentru serviciu. Mi-l instalez în raza soarelui, arunc cearșaful (floarea-soarelui), ver-su-lee-țe să ci-tiim.

Mă întind. E destul de incomod, dar deschid cartea și-i dau bice. Versurile curg gârlă, unul și unul, ca unse cu ulei de palmier. Vorbesc de vară, de iarnă, de valurile Mării Negre și, printre multe altele, de spovedanii cu femei, mult mai multe decât cele de la Mănăstirea Gai, în prag de Sărbători Pascale, cu miel și ouă roșii.

Închid. Mi-e de-ajuns. Așa că-mi scot ochelarii de vedere, mi-i ascund sub tricou și pun capul pe spetează. Stau atât cât îi pot simți dulceața. Când începe să se enerveze, cobor speteaza, îi întorc spatele și mă uit, pierdut, în zare.

Pistruiata stă pe spate cu sânii ei perfecți, descoperiți, îndreptați spre cer. Rigiditatea lor pare neverosimilă. „Un loc de rugăciune”, îmi spun, „o moschee”, aud, „un templu al Celui Viu”, cu două minarete rotunjite, pline cu rugăciuni. „Cum să fac să intru la slujbă?”

Sunt ca turlele rusești, de forma unor cepe. Cupole aurite!... Iar la bază, în aval de slipul roșiatic, un râu mi se arată, zemuind printr-o crevasă bine ascunsă, acum deschisă, prin inspirata poziționare a lăcașului de cult. „Oh, clinele munților! Oh, întregul ei corp... în sclipiri continue!” – un mușuroi de luminițe amestecate în brun-roșcata peliculă delicată și apetisantă, ce urcă și coboară, ca întinsă de-o mână nevăzută, menită s-o apere de zeul ce-o ardea cu privirea și dorea s-o supună.

Privesc, printre fulgii de plop, cum se-apropie de clopotnițe aceleași degete mici și jucăușe, cum lovesc, prin atingeri scurte, rând pe rând, cele două clopote de bronz ce mă cheamă, mlădiindu-se armonios, la rugăciune.

„Doamne, cum îi scânteiază fiecare por, cum radiază, cum se deplasează, cum nu-mi dă pace! Nu-i vina mea. Nici vorbă. Cu ce-s de vină că ea n-are bărbat, că stă, cum stă – pavoazată ca o catedrală în Florii, deși e goală?

Dacă mi-a pus lesă și carcan, și mă trage spre ea ca să ne convertim amândoi la religia trupului, ce să fac? Destul cu asceza! Vreau să mă bucur de natură, de verdele ierbii, de o gură sărată sau de-o vilegiatură cât mai lungă, cu care să scap, să fug, să evadez. Că dé, e frumoasă. Dar, poate are vreo fiică, vreo nepoțică. Nu mică-mică, ci măricică. Că doar nu m-oi lega la cap fără să mă doară cu femeia-geamie. Deși, după cum o văd – într-un balans de șolduri – ar putea băga în erecție întreg Sinodul Ecumenic.

Prin urmare, mă reapuc de citit. Dau paginile de la stânga la dreapta (c-așa vreau eu), topind poezie după poezie. Toate cu dudui frumoase, longiline, cu nopți ale marilor beții, cu aranjamente intersexuale, cu morți, cu dumnezei, în timp ce fulgii de plop, mai mulți ca la-nceput, mă-nvăluie, mi se lipesc de piele, îmi intră printre pagini și mi se așază pe gene. Fulgi albi de primăvară, despre care nu face să vorbești prea des, zboară, împinși de-o forță a naturii (numiți-o vânt, suflare sau curent), și mă lovesc în plină figură – nesimțiți, agasanți, ca orice sămânță zburătoare, cu sau fără ambalaj.

După ore și ore încă nu conteneau să planeze deasupra gazonului de unde – sagace cititor – mă pregăteam să plec, forțat de soarele prea tânăr pentru piele mea bătrână, de demoazelele sosite ca să prindă apusul, de iubiții lor cu freze și iPhone-uri, de lumea clitoridiană care se-nmulțise, de întâmplarea cu cei doi frați ce nu voiau să se țină de mână, certați de sora lor mai mare: „Sunteți frați, nu sunteți gay...”, de tipesele care-mi ceruseră crema antisolară și-mi consumară juma de tub, de limba lor banală: „Auzi, fată?...” și „Mersi, băiatu’”, de cadența deloc emasculată a versurilor, de fulgii sătui să-mi tot prorocească, de ei și de mine. Căci, altfel, cum aș putea să explic că-ntr-o zi călduroasă de prier, m-am dus să mă bronzez pe-o iarbă puturoasă ș-poi pe-un șezlog incomod, flancat de femei impudice și unsuroase, după ce-am plătit o taxă ce nu trebuia să existe, căutând la mătușa cea pistruiată și la râul ei fierbinte, ce curgea, stând pe burtă?...

N-am reușit să închei, că mi-a sunat telefonul.

Era ea.

─  „Pentru Dumnezeu, mamă! Am 29 de ani.”

Din fericire n-a apucat să m-audă. Închisese înainte ca eu să-i răspund.

Să continuăm...