Libera alegere

Vino!

Caută-mă și nu te teme!

Cine se trezește la timp are avantajul primei alegeri

Dar tu ai mai mult    ai minunea ultimului vot

Decide-te!

Pentru tine

Cu un singur stilou poți răsturna biblioteci

O singură voce    și mulți te pot crede

Iar hârtia cu care nu te-ai șters la fund

îți va confirma dac-ai avut    sau nu    dreptate

 

Din cer

Și din cer vreau ca să vină cea cu haină de mireasă

să mă prinză iar în brațe    să se joace-n al meu păr

încât scot mâna pe fereastră

ș’aștept să mor

Floare cu miros temporar

Tu vrei să fim împreună

Polenul ce-ți acoperă gura face minuni

Privirea se-nfierbântă când îți ating pieptănătura

iar ea se lasă ancorată-n flerul degetelor

Mâna mea se agită ca un pește ce-și caută hrana

Corpul tău e viață sufletul libertate

Dar mai am una la fel de doritoare să-ți atingă pielea

să-ți mângâie fața

Iată un strop din tine îmi udă fruntea încrețită

și mă clarific. Aud că iarba e invidioasă pe mine

și-i dau dreptate. Căci ești mai hrănitoare decât

roua dimineții 

Iluzie

Dacă voi săruta un fluture

ce trist ar trebui să fiu

întrucât eu un raționalist ud șansa lui

de a putea zbura

Iar camarazii lui de veselie

vor pluti în aer pe lângă el continuându-și

periplul jovial în așteptarea graniței

Vor privi-nspre el cu ciudă fiindc-a fost

sărutat de un om și se vor bucura

de libertatea de care doar ei mai au parte

Iată sărutul de prost gust!

Culorile rămase vor contribui oare

la gamele trupului meu?

Buzele mele îți vor părea mai comunicative?

Eu vreau să te sărut dar tu ignori

chemarea mea de om-fluture

așa cum le-ai ignorat și pe celelalte:

cea de om-floare de om-ploaie

cea de om-soare

Și nu mi-a reușit. Cu tine este diferit

Zi-mi ce-ți place dar zi-mi odată

ca să știu cum să-ți captez atenția!

Ești un înger?

Atunci mă voi ruga

Însă ei nu au gen

Cine ești?

Prima

Când lumina-n lumină stinge-ntunericu’

Iar gândul mi-e purtat cu telefericu’

Când posibil c-ar fi dar nu vrei să te stingi

Atunci te atinge și începi să te-aprinzi

Când puterea în vrere îți stă neclintită

Și dorința de frunte ți-e piatră tihnită

O dorești să o vezi s-o atingi să o simți

Zorit de-același POATE ticsit cu oglinzi

Când întreg orizontul ți-e plin de un dor

Când toate se frâng în același ADOR

Scăparea din ea îmi zâmbește că știe

Iar eu ca un alt eu scriu prima poezie   

După Înviere

L-am pus pe aragaz. Afară s-a-nnorat brusc și a-nceput să plouă. Apa din ceainic să pocnească. Se aud tot felul de zgomote din balconul deschis privirilor și din bucătăria faianțată, pe a cărei podea, de câteva zile, mișună gândaci de dimensiuni înspăimântătoare, demni de Cartea Recordurilor Asociației de Locatari. Murdari și leneși, ei plesnesc sub talpa de spumă a șlapilor mei de casă. O cameră și holul cu covoare blănoase pline cu libărci hămesite. Și mă tem de ele, ca, și-un cal de curse, de frunzele de pe marginea pistei, ce pot deveni, prin iuți rostogoliri de culori, șoareci de câmp.

Îl iau de pe foc și-l așez pe marginea inoxidabilă a chiuvetei. Presar frunzele de tei, amestecate cu cele de mentă și pun o farfurioară deasupra. Câteva minute. Diluat și îndulcit cu miere și cu pulpele femeilor din minte, ușor ca o spălătură gastrică dulce-amăruie, cu subînțelesuri silfidice, în vapori ce mi se prefiră de la nas în sus, și-mi clătesc ochii obosiți de nesomn, cu priveghi de cărți citite.

E a doua zi de Paști. Aștept să se răcească ca să-l pot bea. Las timpul să treacă și p-ormă... Încă frige. Chiar am nevoie, judecând după cantitatea de lichid ce s-a scurs. Pesemne că am răcit în noaptea de Înviere. Purtam o cămașă subțire, peste-un maieu ce n-a putut ține loc de vestă – unde mi-o fi fost mintea? – lăsând loc frigului, val-vârtej, bătea vântul, aducea ploi mănoase pentru vânzătorii de umbrele. Avem și noi la magazinul din mall. Vă așteptăm.

Dacă aș fi rămas în interiorul bisericii, pe toată durata slujbei, nu m-aș fi îmbolnăvit. Dar sufocat de lumânări, în respirații umane necurate, eu însumi prânzuind, cu praz, o ciorbă în ajun – parfumuri și ape de toaletă, de colónie, de Dumnezeu știe ce, uleiuri volatile, geluri de duș și detergenți, substanțe ce m-au lovit la mirul sinusurilor, indicându-mi direcția de ieșire – am luat-o spre curte, și-apoi, pe niște străduțe, spre nu știu unde, plimbându-mă cu boxele de rugăciuni în spate, plecând și venind, în glas de psalți, foști seminariști, actualmente deflorați, purtând bărbițe, în continuare închiși la culoare și împachetați la patru ace, din treizeci și trei de mișcări, privite-n oglinda cu icoane, purtându-mi picioarele dupre mine, cu mâinile-n buzunare, întâlnindu-mă cu țigara aprinsă a unui nevoitor și cu bazinele de ape curgătoare, de dincolo de gardurile ce mascau vilele cu parcaje pavate ale unor oameni cu funcții înalte, ziduri de beton și cărămidă, luminate de becurile străzii pe care, pășind în căutări ființiale, nu m-am putut decide la care colț al ei să mă opresc pentru a-mi ușura bășica udului, plimbându-mă și iar plimbându-mă ca să nu răcesc.

Acum trag ponoasele. Sorb, cu grijă, din cana încă fierbinte. Ceramică 100%. Made in Turkey. Și sper într-o ameliorare. Sătul să o tot scutur în baia cu cadă, din a cărei țeavă de scurgere se ivesc, la lăsarea serii, libărci cu antene, purici umflați cu săpun și fecale, urcând pe conductele de evacuare a apei menajere, prin tuburile de la aerisire, pe pereții exteriori ai blocului, plonjând, de la ferestra cu cercevele roase, în  mașina de spălat, în coșul cu rufe murdare, tiptilându-se pe suportul de prosoape și, în jos, pe țeava de apă caldă de lângă calorifer, sub preșul cu găurele, unul mai curajos stând pitit în cutiuța de plastic a dezodorizantului pentru veceu.

Era verde când am tras apa, de m-am săturat. Îi aud mai ales noaptea, când umblă pe după șifonier, în spatele noptierelor și-n sertărașele pe care nu le-am mai deschis de mult, furișându-mi-se pe creier, picând de te miri de unde, arși de căldura becurilor, în încercarea lor de-a cuceri candelabrul moștenit de la bunica, pocnind în cuptorul cu microunde unde-mi pusesem o felie grasă de pască à la mătușa Roza, invadând bucata de miel, ieșind din ouăle roșii și din sticla de vin, lăsată desfăcută pentru a stropi masa sfârșitului de Păresimi, speriindu-l pe popă când a dat s-o binecuvânteze, bănuindu-le de un complot împotriva umanității, așteptând momentul potrivit pentru atac, respirând cu nerăbdarea trupelor de gherilă în spatele tencuielilor cu minigalerii întinse prin toată casa, în fotoliile de la intrare, în plăpumile naftalinizate, prin tabloul electric și-n bibliotecă, privindu-mă de la înălțime, ca la o scânteiere de antene să se năpustească asupra mea, să curgă în torente scârțiitoare, urcându-mi-se pe picioare – Scârnavele! –, pe burtă, eu să le dau jos de pe mine și să sorb din cana, acum caldă, cu gândul departe, pierdut pentru câteva clipe, și, regăsit, să palpez, cu limba, una dintre măselele aburinde, ca să simt cum caută să-mi iasă din gură.