Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

59.

Martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas – Actele Martirice, EIBMBOR, 1982

 

Vibia Perpetua – matroană romană, Felicitas – sclava ei, Saturninus și Secundulus – tineri de condiție liberă, Revocatus – sclav, Saturus – catehetul lor. Anul 203, Cartagina, în timpul împăratului Septimiu Sever.

 

„Autenticitatea acestui act martiric n-a fost pusă niciodată la îndoială, deoarece în el ni se spune precis: «Ea însăși, Perpetua, a istorisit de aici înainte toată desfășurarea martiriului său, așa cum a lăsat-o scrisă de mâna și simțirea ei»” (p. 104).

Originalitatea unui document trece prin diverse faze: se verifică grafia, instrumentele și materialele de scris, proveniența, datarea, confruntarea manuscriselor cu alte surse etc. Paleograf sau nu, explicația anterioară e praf în ochi și luare peste picior.

 

„În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a actului său martiric... și viziunea lui Saturus... scrisă de el..., un autor necunoscut, despre care unii istorici cred că este Tertulian, a compus o interesantă introducere... și partea finală..., pentru zidirea morală a credincioșilor” (p. 105).

Scopul nu scuză mijloacele. Căci pentru zidirea morală a credincioșilor unii redactează basme, lăsând deoparte realitățile concrete, și periclitează veridicitatea scripturilor. Situație perceptibilă și aici, Instrumentum Ecclesiae fiind, la o privire mai atentă, un element de propagandă.

 

„Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa (Botezului), decât pătimirea trupului. Peste câteva zile, am fost duși la închisoare; iar eu m-am înfricoșat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric” (p. 113).

Antiteza divin-uman: persoana înrâurită de har, dispusă să moară pentru adevăr, este omenește fragilă, emotivă, ușor de intimidat. Doar susținută de Atotțiitor va putea face față schingiuirilor din arenă; decât pătimirea trupului – Perpetua fusese membră a sectei tertulianiștilor (sau cel puțin a fost contaminată de ea), ramură a unei mișcări rigoriste (combătută de Biserica primară) numită Montanism. Mortificarea corpului era subînțeleasă, montaniștii (cunoscuți și ca pepuzieni, catafrigi, catafrigieni) profesând o asceză severă și recomandând martirajul (Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină, vol. I, p. 120). De asemenea, Montanus (Montan), fondatorul acestei grupări exclusiviste, avea prostul obicei de a cădea în transă „începând să scoată sunete și să vorbească lucruri stranii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, p. 205) și „se socotea Paracletul (Mângâietorul) anunțat de Iisus Hristos – Ioan 15, 26”, adică Duhul Sfânt (I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I,  p. 196).

 

În temniță Perpetua are mai multe vedenii: „Și am cerut și mi s-a arătat aceasta: Văd o scară de bronz de o mărime uimitoare, care se ridica până la cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; (...) Sub această scară sta culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce urcau și-i înfricoșa ca să nu se urce. (...) Iar balaurul... și-a ridicat încet capul și eu am călcat pe capul lui ca și cum aș fi călcat pe prima treaptă” (p. 114).

Facerea 28, 12: „Și (Iacob) a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea”. Facerea 3, 15: „Dușmănie voi pune între tine (șarpele) și femeie, între sămânța (seminția) ta și sămânța (seminția) ei. Aceasta îți va ținti (în unele traduceri, îți va zdrobi) capul, iar tu îi vei ținti (înțepa) călcâiul”. Imagini extatice din cadrul frecventelor manifestări harismatice ce aveau loc în cercurile catafrigiene: „Montanismul s-a dezvoltat într-o atmosferă saturată nu de idei legate de misterele frigiene, ci de viziunile apocaliptice ale iudaismului și creștinismului” (Jaroslav Pelikan, Idem, p. 118). „Montanus credea că este inspirat de Dumnezeu. În plus, el promitea această inspirație și adepților săi” (Ibidem, p. 119). Iată ce spune Tertulian, liderul montaniștilor din Cartagina: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu harul virtuților, pe care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte, deosebește inimile unora și acordă asistență celor ce o doresc” (Apologeți de limbă latină, PSB, vol. 3, p. 270).

 

„Iar eu m-am urcat și am văzut o grădină de o întindere foarte mare și în mijlocul ei ședea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni în alb, iar el a ridicat capul, m-a privit și mi-a zis: «Bine ai venit, copilă!» M-a chemat apoi și mi-a dat din brânza făcută din laptele muls ca o înghițitură; Și eu am primit-o cu mâinile împreunate și am mâncat-o; iar toți cei ce stăteau în jur au zis: «Amin!» Și la auzul acestui cuvânt, m-am deșteptat, mestecând nu știu ce, ceva dulce” (pp. 114-115).

Daniel 7, 1-10: „Daniel a văzut un vis și vedenii în capul său... apoi și-a scris visul:... iar Cel-Vechi-de-Zile (un bătrân) a șezut; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său era ca lâna curată... mii de mii Îi slujeau și mii de miriade Îi stăteau în preajmă”; brânza făcută din laptele muls – Se observă influența facțiunii tertulianiste (simpatizanți ai scriitorului și apologetului creștin Tertulian) care practica împărtășirea cu lapte și brânză, în loc de vin și pâine (Actele Martirice, p. 107, p. 115). Că Perpetua fusese montanistă, că Tertulian falsificase textul martiriului ei, o clarificare se impune de la sine: Cum a putut fi canonizat un om cu idei eretice? Sau moartea (de bunăvoie) pentru Hristos anulează, prin mărturia intrinsecă, orice convingeri personale, fie ele și potrivnice învățăturii ortodox-creștine? E ca și cum ai spune: Eu mor pentru un Dumnezeu pe care nu-l cunosc în totalitate, și tocmai din acest motiv (că mă las ucis de dragul lui, neputând prin îngustimea minții mele să-L cuprind, deci având o scuză plauzibilă) o să ajung în Paradis, iar orice gând al meu, străin de preceptele revelate ale Bisericii, nu va fi luat în considerare la Judecată. Este admisibil?

 

„După puține zile... mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii un cuvânt și am numit pe Dinocrate (fratele ei după trup, n. m.)... și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate, ieșind dintr-un loc întunecos... foarte aprins de căldură și însetat... (...) Și între el și mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul” (p. 116).

O asemănare izbitoare cu Parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, din Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-31.

 

„În ajunul zilei când aveam să luptăm, văd în viziune aceasta: (...) A ieșit contra mea un egiptean, urât la înfățișare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu mine. Lângă mine, au venit niște tineri frumoși, ca ajutători și sprijinitori ai mei. Am fost dezbrăcată și mă schimbasem în bărbat. Și au început sprijinitorii mei să mă ungă cu untdelemn, cum se obișnuiește la luptă (în jocurile publice)” (pp. 117-118).

„Exaltatul «profet» își alăturase câteva femei... care cădeau în stări de extază și de somnambulism și profețeau ca și Montan sfârșitul, socotindu-se organe ale Sfântului Duh și întrebuințând de aceea în vorbirea lor nu genul feminin, ci genul masculin” (Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 197).

 

„Dar și binecuvântatul Saturus a istorisit această vedenie a sa, pe care a scris-o el însuși. Pătimiserăm... și ieșiserăm din trup și am început să fim duși de patru îngeri spre răsărit... (...) Și am ajuns aproape de un locaș ai cărui pereți erau făcuți parcă din lumină. Iar înaintea porții acelui locaș stăteau patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veșminte albe. Și am intrat și am auzit un glas armonios, fără încetare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt!» Și am văzut în acel loc șezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada, dar cu o față de tânăr... (...) și noi l-am sărutat (pe bătrân), iar el ne-a mângâiat cu mâna lui...” (pp. 118-119).

Reprezentările onirice par desprinse din autorii profetici: Daniel 1, 17; 3, 25; Apocalipsa 7, 1; Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8; Daniel 7, 9; Apocalipsa 1, 14, 17.

 

„Cât despre Felicitas... fiindcă se afla în luna a opta de sarcină... iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi, (se temea) să nu-și verse sângele ei sfânt și nevinovat printre alți nelegiuiți (mai în urmă)” (pp. 120-121).

Scriitorul o dă în bară. Răsplata muceniței ar fi fost mai generoasă în cazu-n care ar fi murit laolaltă cu ticăloșii, nu cu bisericoșii. Adică Mântuitorul s-a putut lăsa răstignit între tâlhari, dar urmașii lui...? Ca să nu-și păteze sângele? Ca să nu le fie terfelită memoria? Asta se numește infatuare, iar din păcate sufletele neofiților abundă de ea.

 

„A sosit și ziua strălucită a biruinței lor și ei au pornit de la închisoare spre amfiteatru ca spre cer, veseli și frumoși la înfățișare; dacă poate păreau înfiorați, aceasta era de bucurie, nu de teamă” (p. 122).

Serios? Mă întreb cum ar fi sunat relatarea unui păgân.

 

„În urma lor mergea Perpetua, cu pas liniștit, ca o mireasă a lui Iisus Hristos, ca aleasa lui Dumnezeu, iar prin strălucirea ochilor ei, a făcut să se plece privirea tuturor” (p. 122).

Pana tendențios-panegirică a autorului se face simțită. Trecând peste mirobolanta descriere..., ce avea în loc de ochi, xenoane?

 

„Revocatus, Saturninus și Saturus amenințau mulțimea care privea (la ei) (...) Astfel, când discutau între ei despre pătimirea pe care și-ar dori-o, Saturninus mărturisea într-adevăr că ar voi să fie aruncat la toate fiarele, ca să poarte adică o coroană mai glorioasă” (pp. 122-123).

O cugetare pe cât de simplă, pe atât de trufașă. Vă dați seama ce reacții și ce convorbiri aveau ei înainte de măcel? „Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește” – 1 Corinteni 13, 3.

 

„A fost aruncată mai întâi Perpetua și ea a căzut într-o rână. Și pe când stătea așa, văzând ea tunica spintecată într-o parte, o strânse spre a-și acoperi picioarele, amintindu-și mai degrabă de rușine, decât de durere. Apoi, căutându-și acul... își prinse părul despletit. Căci nu se cădea ca o martiră să pătimească cu părul despletit, ca să nu pară că plânge în gloria sa” (p. 123).

Pasajul pare a fi rupt dintr-un scenariu de Hollywood. Culmea e că Hristos n-a cerut soldaților să-i pună un ștergar în dreptul pelvisului în timp ce-și dădea duhul, pe Cruce. El era preocupat cu alte chestii: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” – Luca 23, 34.

 

„Iar sălbăticia mulțimii, îmblânzindu-se, au fost aduse (ea și Felicitas, n. m.) din nou la poarta Sanavivaria (unde erau aduși gladiatorii victorioși sau cei pe care mulțimea din circ voia să-i cruțe, n. t.). Acolo, Perpetua... ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz), a început să privească în jur... iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început (și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și pe haina ei” (p. 124).

Apare o altă problemă pe care Biserica trebuie s-o rezolve: În caz că nu era conștientă de cele ce se petreceau (cu ea și cu ceilalți), ce rost avea martirajul? Valabil pentru orice ins care spune că a fost vizitat de Duhul, iar p-ormă nu-și amintește nimic. „Cei smeriți știu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinței. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înțelegerea sa în ceea ce privește sensul și scopul suferinței și al ispitei” (Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, p. 60).

 

„Iar Perpetua, ca să guste ceva din durere, țipă, când a fost lovită între coaste; apoi, ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia (în tăierea capului, n. m.)” (p. 125).

„Textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas și al martirilor dimpreună cu ele, fiind compus de un martor ocular după istorisirea autentică a Sfintei Perpetua, are cea mai mare valoare istorică și literară. Martiriul lor, istorisit în culori vii, simple și sincere, fără nici un fel de artificii și exagerări, rămâne cel mai prețios act martiric din epoca persecuției creștinilor de către împărații romani, în primele trei secole, și totodată cea mai frumoasă și emoționantă operă literară pe care ne-a transmis-o vechea literatură creștină, care va mișca și emoționa până la lacrimi inimile creștinilor din toate timpurile. El este, cum se exprimă istoricul francez Pierre de Labriolle, «un document celebru, de o exaltare atât de arzătoare și pură, de o atât de mișcătoare și grațioasă simplitate, de-abia atinsă ici și colo de o bănuială de retorică»” (Actele Martirice, p. 109).

NO COMMENT.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

58.

Aveam vreo unsprezece ani. La bunici. Vacanța de vară nu se apropia destul de repede. Pe bancă, în fața blocului din spatele “Metalurgiei”. O alee înfundată. Zona Gării. Bacău.

Ștefan, mai mare decât mine cu doi ani, pălăvrăgește de zor. În încheiere adaugă: „Bă, tu știi că atunci când ai orgasm, chiar de te-ar plesni cineva cu biciul, nu simți?” – răsfoise te miri ce revistă deocheată sau se forțase prea tare să înțeleagă (el cunoscând doar engleza) emisiunea Liebe Sünde transmisă de televiziunea germană.

Tot el îmi povestise că în timpul copulației, dacă fata se sperie (să spunem că intră tac-su în cameră), e posibil ca burghiul să rămână blocat între fălcile menghinei. Evident că nu i-am dat importanță, deși ideea nu m-a părăsit niciodată.

Corelând-o însă cu martirajul primilor creștini, s-ar putea să aibă sens. Cei care și-au jertfit viața în urma persecuțiilor nu ajunseseră la un paroxism ființial – consecință a acceptării preludiilor divine? Nu s-au dăruit ei pe de-a-ntregul, n-au suportat cu stoicism fiecare tortură pentru dragostea Celui ce avea să le așeze pe cap diadema imortalității? Nu s-au unit ei în acele clipe cu Erosul Celest, fapt ce-a făcut ca suferința lor fizică să se diminueze?

Omul învinge durerea prin el însuși până la un anumit punct. Insurmontabilul, cu mijlocirea Sfintei Treimi, cea care își „resuscitează” vedetele.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

57.

Cine se roagă de dimineață departe ajunge

 

Nu e rău să-ți admiri duhovnicul, dar să te lași orbit de fiece onomatopee ce îi iese pe gură e fie servilism, fie îndobitocire. Alaltăieri, când unul dintre dascălii noștri fu întrebat de ce anumite persoane folosesc termenul de Slavă... în loc de Mărire..., am intervenit în dezbaterea (pe care o credeam deschisă) din curtea facultății, înjghebată după vecernie, ca să adaug (deși nu era ceva complicat) oarece referințe etimologice. Imediat am fost faultat: „Fraaate! Vorbește părintele”.

Da, știam asta. Dar să etichetezi (din start) părerea și bravura discipolului (mai ales când și-a făcut temele) drept abateri disciplinare, e prea mult. Gândul că „starețul” e atotcunoscător – că el e singurul care deține crema și că bagajul informațional al restului omenirii constă doar din rudimente de „gnoze” și „religiozități” ce încă n-au îmbobocit – e o prostie sfruntată. Aici nu era vorba de cei șapte ani de acasă – vezi, Doamne, m-am vârât ca musca-n curul vacii. Nici pomeneală. Aici era vorba că, oricâte cărți aș fi citit și oricât m-aș fi rugat, n-aveam cum să mă ridic la mintea (sau la nasul) gurului în straie bisericești. Cel puțin așa zicea ucenicul său. Fiindcă, pentru el, starostele spiritual nu poate greși.

E oarecum firesc ca în preajma unei figuri paterne proeminente să apară și „Gruparea Copiilor Abandonați cu Nevoi Speciale”, iar ei (adulatori ai unui sacerdot pus în slujba Tatălui Suprem) să-l vadă ca pe noul Mesia. Însă e altceva când episcopii lor (în ciuda derapajelor patente) îi lasă pe acești tutori apocaliptici (întâlniți cu predilecție în cercurile ascoriste) să-și facă de cap și să-și îmbrace (la orice oră și pentru orice motiv) haina infailibilității.

La finele serviciilor divine, tolocănesc ca o moară stricată, iar baticofore cu fuste până-n pământ și bărboși înțoliți în negru șed în genunchi și iau notițe – scribi ai unor faraoni contemporani nouă. Căci ei n-au nevoie de înregistrările audio, pe care (prin tertipuri premeditate și reportofoane cât mai subțiri) țârcovnicii reușesc să le realizeze și p-ormă să le distribuie, ca pe vremea samizdatului, celor avizi de ortodoxopatii cu iz de moaște. Nț. Ei tre’ să scrie tot ce spune sfântul părinte, ca să li se întipărească mai ușor în tărtăcuța lor tescuită cu muci: „Ne-am adunat... în această zi minunată” ...minunată. „S-a oprit ploaia, cerul e senin” ...cerul. „Învățămintele pericopei sunt foc viu” ...foc viu. „Cine să le priceapă?” ...cine? „Însă toate-s cu putință celui ce crede” ...ce crede. „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” ...a biruit.

Văzând că învățăceii fac și ceea ce nu li s-a cerut să facă, că gloata e în continuare înfometată și știind că el are cheile spitalului de nebuni, preotul începe să toarne (ghidat de subconștient) imagini pitorești ale unei ambianțe idilice, în care ar vrea să trăiască și pe care ovinele credule și idolatre ale turmei sale vor face tot ce le stă în putere să i-o plăsmuiască mintenaș.

Bunăoară, într-una dintre omiliile duminicale, roșu-n obraji și c-un zâmbet subtil în colțul buzelor, predicantul menționase un episod bucolic, extras din Proloagele rusești, în care, printre alte năzdrăvănii bisericoide de secol XVI, ni se zugrăvea tabloul unei comunități creștine închegată în jurul unui popă charismatic, care, din respectul enoriașilor, intra primul în lăcașul de închinăciune. „Omul hirotonit sfințește locul, nu oricine” – hotărâseră ei. Prin urmare, după ce păstorul trecea triumfător pragul bisericii, treceau și oile cuvântătoare. Și nimeni nu cuteza să încalce protocolul.

Veți zice: „Eh!... Lucruri vetuste, învechite, antice și de demult”. Așa credeam și eu. Numai că azi-dimineață, înainte de utrenie, nu mică mi-a fost mirarea constatând aceeași stare de fapt. Toate fandositele cu poale largi și toți eunucii cu nădragi profanați stăteau smirnă în ușa paraclisului. Cu metaniile pe degete și cu ochii ațintiți pe șerpișorii sculptați în poarta de lemn, ce-i despărțea pe cei aleși de cei chemați, își așteptau mentorul. Am dat să intru, ei și-au întors privirile, obiectul muncii le-a alunecat din mână, iar o mironosiță care plimba mătura pe dalele de granit ale prispei s-a proptit brusc în fața mea:

─ Frate!... Întâi părintele.

─ Și ce-ai vrea, să stau afară?  

─ Treaba ta..., încercând să mă înmoaie.

─ Ș-a lu’ Hristos, strecurându-mă pe ușa strâmtă a împărăției, lăsându-i pe cei devotați cauzei să se binocleze la silueta-mi erectă, pierdută printre prapuri și icoane.

Mai că-mi venea să fluier.

Vernisaje native

(6)

Prezenți la ora de Educație fizică: terenul de handbal

Marcajele șterse... porțile ruginite lipsite de plasă

Pironiseră recent două panouri de baschet cu inele rigide

De care atârnă haotic ghirlande de fier

Fetele nu poartă sutien și nu bagă de seamă cât de frumos

Li se zbat țâțișoarele sub tricou

─ Lavinia!... Pasează!!!

Mingea îl lovește pe Mihai direct în coaie 

─ Ooo! A prins vulpea rană?

Romică îi explică că tre’ să sară pe călcâie

─ A prins mă-ta...

Și se oprește observându-l pe tovarășul „Usturoi”

Un licăr ciudat îi inundă ochii – ieșise și el din Comunism

Acolo toți trăgeau la măsea iernile erau grele

Lemne pentru foc tot mai rare carne insuficientă pe rafturile

Alimentarelor     iar rimele... căcălău

Fără pile la Măcelărie... neamuri la Cooperativa Forestieră

Se prăpădeau de frig și delirau de inaniție încropind elogii

Bravului Conducător –

Poeți interpretând visele pe care și le doreau împlinite

Cuvinte admirând revoluția ce-nmugurea în interiorul lor

Dar fostul membru de partid e băiat realist

Vișinată de Plopana in corpore sano

Cu fluierul în gură dă drumul la meci

Suntem iară fericiți

Vreau să-l ajut pe Terinte și mă-ntind prea tare

Pantalonii pocnesc

Ghiozdanul face minuni. Scot bluza... mi-o leg la brâu

Cei dintr-a X-a au ore de Sculptură

Bocănind din ciocănele & dălți metamorfozează bușteni

De molid. La final îi alintă cu fâșii uzate de șmirghel

Zgomotul lor tropăitul nostru vocalizele sălilor de muzică

Ș-un bust de copil cu pleoape cusute

Amintind de Supliciul lui Brâncuși

Pe calcanul zgrunțuros al liceului umbre sinuoase

Se deplasează     transpirând la subsuori

Spre pubertate.

(Foto © flickr.com, Miguel Herranz)

Câte lucruri am văzut. Vicente Huidobro

În densa ceață vegetală

Cerșetorii de pe străzile Londrei

Lipiți aidoma afișelor

Pe zidurile reci

Îmi amintesc bine

                             Îmi amintesc

Acea seară de primăvară

O fată bolnavă

Lăsându-și cele două aripi la ușă

Intra în sanatoriu

În aceeași noapte

                            sub un cer lunguieț

Zece Zepeline ajunseră în Paris

Iar un vânător de mistreți

Lăsă șapte sângerând

Pe aurora sălbatică

Prin norul ce mângâia acoperișul

Un orologiu verde

                              Anunța anul

                              1917

(Foto © e-men.scd.cl)

Mic dejun. Jacques Prévert

Și-a pus cafeaua

În ceașcă

A pus laptele

În ceașca de cafea

A pus zahărul

În cafeaua cu lapte

Cu o linguriță

A învârtit

A băut cafeaua cu lapte

Și a așezat ceașca la loc

Fără să-mi vorbească

Și-a aprins

O țigară

A făcut rotocoale

De fum

A pus scrumul

În scrumieră

Fără să-mi vorbească

Fără să mă privească

S-a ridicat

Și-a pus

Pălăria pe cap

Și-a pus

Haina de ploaie

Pentru că ploua

Și a plecat

În ploaie

Făr-o vorbă

Făr’ să mă privească

Iar eu m-am luat

Cu mâinile de cap

Ș-am plâns.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

56.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

15. Î: Cum este mai bine să citim cărțile dumnezeiești? R: ...Viețile Sfinților sunt bune pentru începători; scrierile Părinților – pentru cei avansați; iar cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) – pentru cei desăvârșiți. (...) Cel mai bun timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu este dimineața, pentru Viețile Sfinților – după masă, iar pentru Sfinții Părinți – nu cu mult înainte de culcare. (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Propun ca din clasa întâi, copiii să fie catehizați cu ajutorul crestomațiilor medievale, în limba lor națională, tocmai ca, -n momentul admiterii la facultate, să fie apți pentru studierea, în greacă și-n latină, a manuscriselor din primele secole creștine. Iar spre pensionare, când or fi asimilat sapiența patristică și clarviziunea hagiografică, să se apuce și de Scripturi. Cât despre timpul propice citirii: dimineață merg la serviciu, după-amiază îs tot acolo, iar înainte de somn sunt, de cele mai multe ori, istovit. Dar, hei, dacă-ți pică bani din cer și ai tot răgazul să te alinți cu lecturi pioase, go for it!

 

16. Î: De ce trebuie să evităm legătura cu oamenii lumești? R: ...deoarece ei nu spun nimic folositor, nu fac nimic pentru Domnul și nu vorbesc nici despre virtuți, nici despre evlavie, nici despre curăție. Vorbele lor sunt o cursă a morții; sfatul lor este prăpastia iadului, iar legătura cu ei este pagubă sufletească – Sfântul Efrem Sirul.

Să înțeleg că persoanele care au semnalat anomalii intrinsece nu doar creștinismului, ci și altor religii (demonstrând, cu izvoadele pe masă, devierea de la Adevăr a așa-zișilor călăuzitori întru duhul), și nu s-au înregimentat mișcării socioteologice a „Bisericii” sunt pasibile de calificative gen necucernic, lumesc, heterodox? Diabolizarea celor ce nu cred în Doamne-Doamne (sau a celor care cred în El, dar nu în cel descris și propovăduit de tine) este un nonsens. Atâta vreme cât nu Atotputernicul din Ceruri îți validează ție credința, ci propria ta judecată, nu poți să spui că ai dreptate. Câte creiere, atâtea „hermeneutici” ale codicelor sacre. Câți poeți, atâtea definiții ale poeziei. Câți indivizi, atâția salvatori.

 

17. Î: Cum este mai bine să-i întrebăm pe stareți, pe unul singur sau pe mai mulți? R: Niciodată nu trebuie să întrebăm diferiți îndrumători despre unul și același lucru și nici să-l întrebăm iarăși pe același îndrumător, deoarece numai primul răspuns vine de la Domnul, iar al doilea vine din chibzuința omenească a starețului (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Dacă prima soluție vine incontestabil de la Dumnezeu, conform raționamentului de mai sus, este obligatoriu ca fiecare părințel sau moșneguț în sutană să dea exact același răspuns. Însă cum lucrul acesta nu se întâmplă (preoții și monahii lămurindu-ne prin replici distincte), rezultă că și primul răspuns (nu doar cel de-al doilea) vine tot din chibzuința omenească a sfătuitorului.

 

18. Î: Ce este meditația dumnezeiască? R: ...este ținerea în minte a unui adevăr: a întrupării, a morții pe cruce, a învierii, a atotprezenței lui Dumnezeu și așa mai departe, fără nici o îndrumare a minții.

„În prima meditare (jhāna), călugărul (buddhist, n. m.), detașându-se de dorință, simte «bucurie și fericire», însoțite de activitate intelectuală (judecată și reflexie). În al doilea jhāna, el obține liniștirea acestei activități intelectuale; (...) În al treilea jhāna, el se detașează de bucurie și rămâne indiferent, dar pe deplin conștient, și experimentează în corpul său beatitudinea. În fine, în al patrulea stadiu, renunțând la bucurie și la durere, el dobândește o stare de puritate absolută, de indiferență și de gândire trează. (...) În ce privește «concentrările» (samādhi), ele sunt exerciții yogice de durată mai scurtă decât jhāna și samāpatti («reculegeri» sau «dobândiri», n. a.) și slujesc doar ca antrenament psihomental. Gândirea se fixează pe anumite obiecte sau noțiuni pentru a obține unificarea conștiinței și suprimarea activităților raționale” (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, p. 295).

 

19. Î: Ce trebuie să facem și ce să nu facem în ziua de Duminică? R: Sfântul Cosma îi învăța pe creștini ca în zilele de duminică să nu facă negustorie, să nu meargă la bazar, să nu lucreze..., să nu vâneze, să nu prindă pește, ci să meargă la biserică...

Că ipocrizia sfinților părinți este mare se știe. De aceea ni se cere, nouă, ăstora mai neduși la biserică, să-i luăm la rost pe membrii comitetelor parohiale: Dacă lui Dumnezeu îi place ca-n orice sfârșit de săptămână să-și vadă robii aliniați pe căprării în lăcașurile sale de cult, de ce nu le insuflă ierarhilor gândul unei legi prin care, în afară de angajații din spitale, din cadrul I. S. U. ș.a., toți ceilalți să beneficieze de duminici libere – că doar e stipulată în Decalog?

 

20. Î: Cum trebuie să tâlcuim Sfânta Scriptură? R: Să nu îndrăznești să tâlcuiești singur Evanghelia, nici celelalte cărți ale Sfintei Scripturi. Sfântul Duh le-a tâlcuit prin Sfinții Părinți... Și Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, pentru tâlcuitorii lui cei îndrăzneți este lovitură de moarte, sabie cu două tăișuri, prin care ei singuri se osândesc la veșnica pieire – Sfântul Ignatie Briancianinov.

E ceea ce făcuse Biserica Apuseană înainte de Reformă. O erezie. Fiindcă harul care a fost dăruit părinților din vechime, necesar descifrării textelor revelate, este cel care ni se dă și nouă astăzi, prin sfintele taine. „Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veci” – Evrei 13, 8. A limita harisma tălmăcirii Bibliei la „epocile patristice” este o inepție. Autoritatea Tradiției bazată pe criteriul universalității (ubique, semper, ab omnibus), adică ceea ce este crezut pretutindeni, întotdeauna și de către toți, nu stă în picioare decât aplicată Crezului Niceo-Constantinopolitan. În rest, exegeze peste exegeze ies la iveală după cum bate vântul, după cum sugerează duhul – Ioan 3, 8.

Exemple: „Ciprian, Ambrozie, Ioan Gură de Aur și Theodoret considerau Psalmul 2 reprezentativ pentru nașterea lui Hristos; Iustin, Lactanțiu și Ilarie îl vedeau ca prevestind botezul lui Hristos în Iordan; în alte tradiții liturgice este un imn pascal” (Septuaginta 4/I, Colegiul Noua Europă & Polirom, p. 43).

„Ochii Săi privesc la cel sărman, pleoapele Sale cercetează pe fiii oamenilor – Psalmul 10, 4. Origen interpretează pleoapele ca imagine a îndurării lui Dumnezeu care închide ochii asupra multor păcate. Eusebiu le interpretează ca simbolizând puterea lui Dumnezeu care, cercetându-l pe sărman, îl ferește de păcat. Augustin vede în pleoapele care cercetează faptul că Dumnezeu uneori Își închide ochii spre a fi căutat, alteori Și-i deschide luminându-i pe oameni și umplându-i de fericire” (Ibidem, p. 61).

Psalmul 28, 6: „...[va zdrobi] Libanul ca [odinioară] pe vițel, iar cel iubit [va fi] ca puiul de inorog. În acest animal fantastic (inorogul, litt. „unicorn”), Părinții au văzut fie Israelul, a cărui tărie este Dumnezeul unic (Eusebiu, Theodoret), fie pe Hristos, a cărui putere este una cu a lui Dumnezeu Tatăl (Vasile cel Mare), fie pe omul credincios, care «privește numai la Dumnezeu și se sprijină numai pe El» (Clement Alexandrinul)” (Ibidem, p. 101).